“INTEGRAREA DACILOR ÎN LUMEA ROMANĂ”

(106-271 d. Hr.)

(“VALUL LUI TRAIAN” – limesul Tuluceştiului)

Forsa Traiani Imperatoris

Zona de influenţă politică şi culturală a Romei a cuprins, începând cu secolul I după Christos cea mai mare parte a spaţiului locuit de geto-daci, ce va deveni provincie imperială în urma războaielor daco-romane din 101-102 şi 105-106, ce au avut ca protagonişti pe regale dac DECEBAL (87-106) şi împăratul roman TRAIAN (98-117). Legat de prezenţa acestuia din urmă, trebuie menţionat că din cele mai vechi timpuri, locuitorii satelor de pe teritoriul Moldovei de Jos, au păstrat mereu vie în amintirea lor denumirile de „Traian”, „Troian”, „Troienaş”, sau de „Valul lui Traian”.

Denumirea o găsim însă și dincolo, pe stânga Prutului, aproape de Vulkănești. Pe harta României din anul 1936, editată la Chișinău, găsim trecut numele ”V. Traian”, iar în Enciclopedia României din 1938 scrie clar ”Valul lui Traian”.

În fapt, este vorba de realitatea că în intervalul 101-106 d. Chr. romanii au cucerit un mic teritoriu şi în sudul Moldovei, “limitat de un val de pământ, în formă de cerc, ce constituie o adevărată frontieră cu drum şi pază militară (limes) la nord de Galaţi, având capătul de est în apropiere de gara Tuluceşti, în lunca Prutului şi capătul de vest la marginea sudică a satului Traian, pe malul stâng al Siretului”⁵.

Nu putem însă să nu menționăm și faptul că în scrieri istorice ”Valul lui Traian” este notat cu limite mult extinse.

În anul 1686, inginerul militar Philippe Mason du Pont, venit în Moldova, a văzut ”acel val faimos pe care împăratul Traian a pus odinioară să-l sape armata sa pentru a trage hotar în această parte a Imperiului Roman”.

În anul 1712, Dimitrie Cantemir  în a sa ”Descriere a Moldovei” notează: ”acesta- pot s-o spun ca unul care l-am văzut- începe de la Petrovaradin în Ungaria printr-un șanț dublu, coboară spre munții Demarkapu (Poarta de fer), de aici trece printr-un șanț simplu prin toată Valahia și Moldova, taie Prutul ... și, după ce străbate toată Tartaria, sfârșește la râul Don. Și astăzi este adânc de peste 12 coți...”.

În anul 1873 învățătorul Antoniu Georgescu răspunzând la Chestionarul lui Odobescu, notează și el: ”În coprensulu acestei comune se află unu vallu terestru ce poarta numele de ”Troianulu”. Acesta vallu cu o înălțime, în aproximațiune de două metri, de la suprafața terestră și cea lățime de aproximativa de 2-1/2 metri, are una lungime estrema, căci pe partea vestu-nordu se întinde... până peste Siretu eară în partea lumei, spre sudu-estu, trecând prin Balta Brateșului, se prelungesc până peste Prut ...”.

În interiorul acestui val de apărare, romanii au construit castellum-ul şi castrul de pe promontoriul Tirighina-Barboşi, punct militar strategic important pentru acesta zonă geografică de câmpie a Moldovei, având scopul de a supraveghea cu mai multă eficienţă atacurile survenite asupra provinciei Moesia Inferior.

Descoperiri argheologice romane și de tradiție romană: 1. Monedă romană „Sesterțius Traianis” 2. Fragment de fier de plug roman; 3. Conducte de tradiție romană; 4. Vase ceramice aparținând culturii „Sântana de Mureș”

Referitor la arealul comunei Tuluceşti, înafara limesului de apărare prezenţa romană este dovedită şi de alte mărturii arheologice:

-                      conducte ceramice de aducţiune a apei, descoperite în valea Iepureni;

-                      moneda romană “sesterțius traianis” (cca. 105-111 d. Chr.) cu chipul împăratului Traian pe prima faţă, iar pe avers este înfăţişat împăratul Traian omorând un dac (monedă descoperită în Iepureni, în curtea locuitorului Iorga Chivu).

Toate aceste mărturii arheologice atestă integrarea dacilor în lumea romană prin romanizare, proces de simbioză şi sinteză etno-lingvistică, la care un factor important a fost armata, proces ce a avut drept principal rezultat formarea DACO-ROMÂNILOR.

Perenitatea acestora în spaţiul nostru referenţial, este relevată de ceramica specifică culturii Sântana de Mureş (secolul III-IV d. Chr.), descoperită pe teritoriul Tătarca, în 1987 de locuitorul Moise I. Ion.

Este vorba despre un grup de vase, alcătuit dintr-un vas-borcan şi două străchini. “Vasul-borcan are formă bitronconică, buza evazată şi rotunjită, fundul plat tăiat cu sfoară. Este din pastă poroasă cu ingrediente de nisip, lucrat la roata primitivă, fiind puţin asimetric. Dimensiuni: 10 cm înălţime, 8,5 cm diametrul gurii, 10, 5 cm diametrul maxim şi 5,5 cm diametrul bazei. Strachina, din pastă poroasă, are buza evazată, uşor profilată, corpul tronconic, având o uşoară creastă sub buză şi fundul uşor concav, cu dimensiunile: 4 cm înălţime, 13,5 cm diametrul gurii şi 7 cm diametrul bazei.

A doua strachină are buza evazată şi teşită, corpul tronconic, baza inelară, cu dimensiunile: 5,5 cm înălţime, 11,5 cm diametrul gurii şi 6 cm diametrul bazei. Este confecţionată din pastă fină, cenuşiu-închis, aproape neagră. La toate trei vasele, reţeta pastei respectă reţeta pastei romane târzii”⁶.

La sud de râpa Bălaia s-au descoperit fragmente ceramice dacice și romane din sec II-III d. Chr., iar în grădina lui Petrea Ion de la Șivița s-a descoperit o mare cantitate de material ceramic și un fragment de fier de plug roman. Din materialul ceramic s-a reconstituit un chiup cu pasta de culoare roșie „krausengefase”.