ISTORIC

PREISTORIA

“VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ”

Istoricul localităţilor din arealul comunei Tuluceşti şi-ar avea începuturile în preistorie, odată cu epoca neolitică sau perioada neolitică (aşa cum o numesc unii cercetători), adică la nivelul anilor 7000-3000 a. Chr., când, potrivit cercetătoarei de origine lituaniană (profesor în U.S.A.) Marija Gimbutas, s-ar fi materializat “Vechea Civilizaţie Europeană”.

            Considerat de unii specialişti o adevărată “revoluţie”, neoliticul (epoca nouă a pietrei – n.n.) s-ar caracteriza în linii generale printr-o evoluţie lentă de acumulări cantitative ale comunităţii umane şi printr-un mod de trai relativ stabil. Aceste aspecte au fost reliefate de amplele campanii de cercetări arheologice întreprinse în regiunea de sud a Moldovei, pe actualul teritoriu al Judeţului Galaţi, ce s-au finalizat prin suficiente mărturii documentar-ştiinţifice referitoare la descoperirea multor aşezări umane, străvechi şi eneolitice “situate pe terasa inferioară a lacului Brateş şi a celor două bălţi Cătuşa şi Mălina, din împrejurimile municipiului Galaţi, pe firul văilor şi cursul apelor Covurluiului, Chinejii şi Horincii, în apropierea izvoarelor, în luncile din sudul Moldovei” ¹, acolo unde terenul era propice pentru cultivarea primitivă a plantelor, creşterea vitelor, pescuitul, culesul din natură şi vânătoare, în locuri dominante, cu pante abrupte, fortificate natural şi artificial, cu largi perspective de vizibilitate, uşor de apărat împotriva unor eventuale atacuri.

În cursul evoluţiei au apărut numeroase culturi neolitice în arealuri geografice bine stabilite, care, în esenţă, au contribuit la dezvoltarea generală a societăţii umane străvechi.

Spaţiul nostru referenţial este componenta arealului culturii neolitice Starcevo-Criş (cca. 6500-4500 a. CHR.) care se întinde din Banatul Sârbesc până în stânga Prutului.

Ulterior, aici se va manifesta complexul Ariuşd-Cucuteni-Tripolje (cca. 4500-3500 a. Chr.), care se întinde din estul Transilvaniei până în valea Niprului, regăsindu-se în zona de sud a Moldovei prin aspectul cultural Stoicani-Aldeni (3800-36—a. Chr.) şi cultura Cucuteni A (cca. 3500-3300 a. Chr.), considerate unicat în Europa de către Marija Giumbutas, prin ceramica sa de calitate, similitudini găsindu-se doar în China!

Această perioadă de tranziţie (eneoliticul) asigură trecerea de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin sfârşitul “Vechii Civilizaţii Europene”, datorită invaziei “indo-europenilor” (populaţii migratoare de crescători de vite şi războinici) în spaţiul carpato-dunărean.

Indo-europenizarea Europei sud-estice a fost, în esenţă, un fenomen lingvistic ce a condus la cristalizarea grupei lingvistice indo-europene a tracilor pe teritoriul actual al ţării noastre. Referitor la aceştia, Alexandru Boldur atestă că “indo-europenii s-au aşezat în văile Europei în spaţiul Rin şi Marea Caspică. Patria primitivă a tracilor se întindea în cununa munţilor Carpaţi şi la nord şi est de aceşti munţi şi există încă din anii 3000-2500 a. Chr., precum şi în anii 1000- 800 a. Chr. În tot acest interval de timp considerăm că se poate vorbi de Tracia Mare”.²

Triburi de crescători de vite şi de agricultori, tracii au asigurat şi o puternică dezvoltare a metalurgiei bronzului atestată prin depozitele de seceri, celturi (topoare- n.n.) şi lănci de bronz, de la Şendreni, Şiviţa, Bălăbăneşti, Rogojeni, Ţigăneşti, ş.a.m.d. Din punct de vedere arheologic, toate aceste realizări sunt incluse în arealul culturii Noua (ce cuprinde teritoriul Moldovei şi Podişul Transilvaniei) – cca. Sfârşitul secolului XIV – secolul XII a. Chr..

Purtătorii acestei culturi, populaţii de agricultori şi de păstori, deplasându-se periodic de la un loc la altul în căutare de păşuni, au pus bazele unui păstorit de caracter pendulatoriu în această parte a Europei sud-estice.

La sfârşitul acestei perioade găsim menţionate grupuri de populaţie tracică misii sau moesii şi frigienii - ca aliaţi ai troienilor în marea conflagraţie care a fost redată în “Iliada” lui Homer, la nivelul secolului XIII a. Chr.

Leagăn străvechi de civilizaţie, situat la răscrucea unor vechi drumuri comerciale, cât şi la confluenţa marilor ape, între Dunăre, Siret, Prut şi lacul Brateş, teritoriul judeţului Galaţi va cunoaşte o amplă dezvoltare economică şi socio-culturală, începând din secolul XIII a. Chr., perioadă cunoscută sub genericul de Epoca Fierului (compusă din perioada Hallstatt sau prima vârsta a fierului) şi perioada La Tene (sau a doua vârstă a fierului).

Referitor la prima vârstă a fierului – Hallstatt, potrivit lui P.Reineeke şi conform cronologiei stabilite de M.Muller-Karpe, putem vorbi de patru faze: Hallstatt A (cca. 1200-1000 î. Chr.), Hallstatt B (cca. 100-75- a. Chr.), Hallstatt C (cca. 750-600 a. Chr.) şi Hallstat D (cca. 600-500 î. Chr.).

Din punct de vedere arheologic “Pe vatra comunei Tuluceşti, la vest de gară, pe aceeaşi terasă inferioară din apropierea Brateşului, s-au descoperit fragmente ceramice hallstattiene din prima fază, iar la Tătarca, în cimitirul actual al satului, se afla o aşezare hallstattiană timpurie aparţinând culturii BABADAG. De asemenea, în cimitirul Şiviţa, precum şi în gospodăriile din apropiere se găseşte o aşezare din perioada de început a Hallstattului”.³ Odată cu cultura BASARABI ce debutează din perioada Hallstatt B, geto-dacii se individualizează ca ramură Nordică a tracilor, “cei mai numeroşi după inzi” potrivit afirmaţiilor lui Herodot.

Primele informaţii scrise despre geto-daci le avem de la Herodot, “părintele istoriei”, care, în lucrarea sa “Istorii”, descriind Campania regelui persan Darius împotriva sciţilor (514 a. Chr.) menţionează că, înainte de a ajunge la Nistru, Darius i-a biruit mai întâi pe geţi, care “se cred nemuritori”. El a făcut totodată cea mai cunoscută apreciere despre aceştia, cum că ar fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Alături de această menţiune istoricul oferă şi alte informaţii preţioase despre geţi, culese de la grecii din Helespont (Dardanele), din Pont (probabil Olbia) şi din Sciţia, sau preluate din scrieri anterioare, precum si cea a lui Hecatarios din Milet. Ele se referă la credinţele religioase ale geţilor şi la zeul lor Zamolxis sau la cadrul natural în care vieţuiau aceştia, cu referiri importante la bazinul hidrografic al Dunării. Ulterior, sunt regăsite informaţii în operele lui Hellanicos, Tucidide, Arian, Pausanios, Diodor din Sicilia, Strabon, Iulius Cezar, Casius Dio.

Din punct de vedere arheologic, civilizaţia geto-dacă este atestată pe raza comunei Tuluceşti, prin descoperirea celor 3 morminte de incineraţie, în vara anului 1964, despre care reproducem integral articolul “Trei morminte geto-dacice descoperite la Tuluceşti”, publicat în revista “Danubius” XVI a Muzeului Judeţean de Istorie Galaţi: “Cu prilejul unor lucrări întreprinse în vara anului 1964 pe traseul liniei ferate Galaţi-Bârlad, în dreptul Km 10+800, pe terasa inferioară a lacului Brateş, în apropierea staţiei Tuluceşti, au fost descoperite două amfore greceşti şi un vas de factură geto-dacică din a doua perioadă a fierului (La Tene- n.n.) ce conţineau oase omeneşti calcinate, amestecate cu cenuşă.

În urma cercetărilor efectuate la faţa locului, s-a constatat că cele trei vase-urnă erau aşezate în poziţie verticală, dispuse în linie dreaptă, orientate nord-sud, la 1 m distanţă unul de altul, fiind descoperite la 2 m adâncime faţă de nivelul solului actual. În acest punct se afla un strat de pământ negru, de 0,80 m grosime, suprapus solului vegetal, aparţinând unor lucrări anterioare, executate pentru întreţinerea căii ferate.

Urne de incinerație geto-dacice (sec IV-III a. Chr.): 1, amforă elenistică, descoperită în Galați; 2, vas specific culturii geto-dacice din a doua epocă a fierului (La Tene) și 3-4, amfore elenistice, toate trei de la Tulucești.

Vasul specific culturii geto-dacice s-a găsit în stare fragmentară. Este lucrat cu mâna, din pastă amestecată cu cioburi pisate şi ars la negru-cenuşiu, având pete mari de culoare gri.

De formă sferoidală, cu gâtul şi buza uşor evazată, măsoară 0,270 m înălţime, 0,247 m diametrul maxim şi 0,145 m diametrul fundului. O canelură orizontală delimitează gâtul de corpul vasului, iar pe umăr are o proeminenţă de forma unei aripioare.

Suprafaţa sa exterioară este netedă şi lustruită. Gura vasului era acoperită cu mai multe fragmente ceramice ce aparţin unor recipiente de formă variată, de aceeaşi factură, care serveau drept capac urnei.

Atât din punct de vedere topologic, cât şi al tehnicii prelucrării, vasul-urnă, împreună cu fragmentele ceramice amintite, sunt caracteristice perioadei La Tene.

Faptul că vasul-urnă de incineraţie prezintă urme evidente de ardere secundară, ridică problema dacă nu cumva în cazul de faţă avem de-a face cu anumite particularităţi ale ritului de incineraţie, în sensul că vasul era pus în imediata apropiere a rugului, în timpul combustiei acestuia.

În ceea ce priveşte cele două amfore-urnă, una este lucrată dintr-o pastă bine arsă şi bine frământată, amestecată cu nisip, firişoare de mică şi alte impurităţi, aspră la pipăit, de culoare gălbui-roşiatică. Are gâtul lung, în diametrul de 0,092 m, prevăzut cu un guler sau manşon, lat de 0,025 m, aplicat sub buza uşor profilată a vasului. Torţile, ovale în secţiune cu şănţuire longitudinală, înalte de 0,150 m, sunt prinse de guler şi după ce fac o îndoitură de aproape 90˚ coboară, fiind fixate pe marginea umărului. Bazinul este larg, de formă conică, ascuţit spre fund, măsoară 0,250 m diametru maxim şi 0,240 m înălţimea. Deşi partea inferioară a amforei lipseşte, totuşi pe baza unei profilări existente, prin analogii tipologice, deducem că şi exemplarul nostru a avut piciorul în formă tronconică.

Pe gât, imediat sub guler, amfora are imprimată, prin apăsare, o ştampilă circulară cu două semne în relief, cu diametrul de 0,025 m. Măsoară 0,450 m înălţime.

            Amfora-urnă cu guler de la Tuluceşti îşi găseşte analogii perfecte cu tipul cel mai bine reprezentat din inventarul depozitului de amfore de la Islam Geaferea din Dobrogea şi îndeosebi cu amfora-urnă descoperită recent la Brăiliţa (oraş Brăila), într-un important cimitir geto-dacic de incineraţie, datat în secolul IV-III a. Chr.

Dat fiind faptul că ştampilele din această epocă sunt deosebit de numeroase şi foarte variate, în special acelea care reprezintă simple monograme sau semne în relief, o datare precisă, bazată exclusiv pe semne în relief nu se poate asigura, totuşi, după compoziţia pastei, tehnica prelucrării şi caracterele tipologice, această amforă poate fi atribuită centrului de la HERACLEEA PONTICA, fiind datată în analogie cu contextul respectiv, în secolele IV-III a. Chr.

Cea de a doua amforă-urnă este lucrată din pastă bună, amestecată cu nisip foarte fin şi multă mică, arsă, la roşu-cărămiziu.

Are gâtul larg, de 0,085 m diametru şi buza profilată, delimitate printr-o şănţuire orizontală. Torţile, ovale în secţiune, înalte de 0,150 m, sunt prinse de sub buza amforei, descriu o arcuire, apoi se prelungesc în jos, fixându-se în mod simetric pe umărul vasului (Fig. 1/3).

Bazinul este conic, ascuţit în zona fundului şi se termină printr-o uşoară excavare concavă în interior.

Măsoară 0,200 m diametru maxim şi 0,290 m înălţime. Amfora avea gura astupată cu piciorul unei amfore fragmentare de acelaşi tip, servind drept capac urnei.

Tipologic, acesta amforă grecească de import, este destul de des întâlnită pe teritoriul patriei noastre şi îndeosebi în Dobrogea, de asemenea în zona nordică de pe linia Dunării şi anume în cimitirele autohtone geto-dacice de incineraţie de la Zimnicea, Brăiliţa şi Galaţi, datate în secolele IV-III a. Chr., precum şi la Tuluceşti.

După tehnica prelucrării şi profilul zvelt suntem îndreptăţiţi a spune că centrul de provenienţă al acestui tip de amforă este Heracleea Pontica.

Pe baza materialului local şi elenistic, descoperirile noastre pot fi încadrate cronologic în ultima parte a secolului al IV lea şi începutul secolului al III a. Chr. Ritul de înmormântare, în urne cu capac, care se generalizase în lumea tracă în cea de a doua perioadă a epocii fierului (n.n. - La Tene), este întâlnit şi la Tuluceşti, la nord de Dunăre, având o serie de analogii cu unele din mormintele recent descoperite în cea mai apropiată necropolă geto-dacică de la Brăiliţa.

Cele trei morminte de incineraţie de la Tuluceşti aparţin cu siguranţă populaţiei autohtone geto-dacice, care, după cum ne este bine cunoscut, practica aproape în mod exclusiv ritul incinerării. Mormintele au fost lipsite de inventar. Totuşi, după structura şi dimensiunile oaselor umane calcinate în urne, putem deduce că mormintele aparţin unor maturi.

Cercetări aprofundate ale istoricilor gălățeni, eforturile noastre de a continua scormonirea pământului, ne-au condus către ideea că întreaga arie a fost locuită cel puțin din mileniile IV-III a. Chr. Toporul din piatră șlefuită, cu gaură de înmănușare, fragmente ceramice hallstatiene, fragmente de ceramică dacică s-au descoperit pe arii largi în jurul actualelor sate.

1.Topor din piatră șlefuită; 2. Fragment de ceramică hallstatiană; 3. Fragment de ceramică dacică.

În lumina cercetărilor de până astăzi, se poate preciza cu suficientă certitudine că cimitirele vechi autohtone, de incineraţie, în care s-au găsit materialele arheologice aparţinând culturii geto-dacice, împreună cu obiectele specifice culturii elenistice, din secolele IV-III a. Chr., sunt contemporane, fiind bine documentate pe limesul danubian de la Zimnicea, Făcăieni, la Brăiliţa, Galaţi şi Tuluceşti.

Amintim, de asemenea, cimitirele de incineraţie binecunoscute din Dobrogea, de la Satul Nou, Murighiol şi Teliţa, datate în secolele IV-III a. Chr., unde s-au descoperit nenumărate materiale arheologice specifice culturii geto-dacice, la un loc cu ceramică elenistică de import.

Descoperirea acestor morminte de incineraţie în vase-urnă de factură geto-dacică şi elenistică are o deosebită valoare documentară pentru istoria veche a ţării noastre, deoarece ele ilustrează în mod corect nu numai existenţa populaţiei autohtone geto-dacii din partea Dunării de Jos şi în special din împrejurimile Galaţiului, ce ne argumentează şi caracterul relaţiilor economice ale autohtonilor cu lumea coloniilor greceşti vest pontice şi chiar băştinaşii din Sciţia Minor (n.n. – Dobrogea) din timpul celei de a doua epoci a fierului.

Fără îndoială că activitatea comercială şi relaţiile culturale ale oraşelor pontice cu populaţia autohtonă nu s-au limitat numai la teritoriul dobrogean, ci ele s-au extins mult la nord de Dunăre, în spaţiul carpato-danubian, locuit în acea epocă de către populaţia geto-dacică.”⁴