Războiul pentru Independenţa de Stat a României

(1877-1878)

- Jertfa tulucenilor la independenţa neamului-

A doua jumătate a secolului XIX readuce în relaţiile internaţionale “Chestiunea orientală” caracterizată prin criza Imperiului Otoman şi răscoalele antiotomane din Bosnia-Herţegovina (1875), Bulgaria (1876) şi mai ales războiul sârbilor şi muntenegrenilor cu Poarta (1876). Cum Constituţia otomană din 1876 declara România parte integrantă a Imperiului Otoman cu statut de provincie privilegiată, guvernul român condus de I.C. Brătianu (1821-1891) va încerca să obţină independenţa de stat prin alianţă politico-militară cu Rusia Ţaristă, definitivată prin Convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, semnată la Bucureşti de baronul Dimitri Stuart (reprezentantul Rusiei în România) şi Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe al României). Tratatul politico-militar stipula că:

-                      “Rusia în înţelegere cu celelalte puteri are ca scop a îmbunătăţi soarta creştinilor supuşi dominaţiei sultanului. Rusia se îndatoreşte a menţine şi apăra integritatea teritorială a României pentru ca nici un inconvenient sau vreo primejdie să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ei.

-                      Art. 1 – Toate cheltuielile ce ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad naturalmente în sarcina Guvernului Imperial.

Art. 2 Guvernul Majestăţii Sale Imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României.

Art. 3 – Toate detaliurile la trecerea trupelor ruse, la relaţiunile lor cu autorităţile locale, precum şi toate învoielile care ar trebui să fie luate pentru acest sfârşit vor fi consemnate într-o convenţie specială.”

            Într-o anexă era fixat drumul pe etape spre Dunăre (ce va afecta şi Tuluceştiul) şi numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti.

În consecinţă, Rusia începe războiul cu Imperiul Otoman în aprilie 1877, iar la 9 mai 1877 Parlamentul României proclamă Independenţa de Stat a ţării noastre, prin discursul magistral al lui Mihail Kogălniceanu (n.n. – ministru de externe) susţinut în Camera Deputaţilor: “În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem INDEPENDENŢI, suntem naţiune de sine stătătoare. Ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.”

Ca urmare, prin decretul de mobilizare au fost chemate sub arme 100000 de persoane, din care 58000 formau armata operativă având iniţial misiunea de a apăra linia Dunării pe aliniamentul Turnu Severin- Călăraşi, dar ulterior, în urma telegramei din iulie 1877 a Marelui Duce Nicolae (comandantul forţelor ruseşti), vor participa la campania din sudul Dunării, evidenţiindu-se în luptele de la Plevna, Smârdan, Vidin şi Belogradcik.

Referitor la contribuţia tulucenilor la efortul naţional, precizăm că în 1877 când trupele ruseşti îşi aveau garnizoana la Galaţi, locuitorii comunei Tuluceşti au participat cu alimente la aprovizionarea lor. De asemenea, în comună se aflau 3-4 regimente, iar în vechea casă a familiei Guţu erau cartiruiţi ofiţerii imperiali.

Despre aceste evenimente Chiriţă Mândru relata că „În marginea de sat, cam prin locul pe unde este astăzi calea ferată, bivuacau uneori regimente întregi. Într-o dimineaţă a poposit şi Marele Duce Nicolae (n.n. – comandantul forţelor ruseşti), care a primit defilarea trupelor şi apoi a mers mai departe la sud.” Ca mărturie a prezenţei trupelor ţariste pe raza comunei Tuluceşti, la muzeul satului se păstrează şi astăzi un samovar şi o sabie de război a unui ofiţer rus.

În urma decretului de mobilizare 11 săteni din comuna Tuluceşti au fost înrolaţi (şase din Tuluceşti şi cinci din Şiviţa), dintre aceştia: doi au căzut pe câmpul de luptă de la sudul Dunării (Lepădatu Ilie şi Nistor Mitache), iar dintre supravieţuitori amintim printre VITEJI pe Ioniţă Pecheanu (rănit de patru ori şi decorat în repetate rânduri cu ordine militare româneşti şi ţariste) şi Hristache Oprea (din Şiviţa).

Răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907

Deşi reforma agrara din 1864 a dat un puternic impuls modificării statutului ţăranului român, totuşi, prin prevederile sale nu a rezolvat decât parţial „problema agrară” a societăţii româneşti. În fapt micul lot ţărănesc (care reprezenta 30% din suprafaţa arabilă) nu era productiv, nepermiţând desfăşurarea unei agriculturi moderne, la aceasta se adăuga politica dură a arendaşilor al căror scop era doar profitul.

Un martor ocular al evenimentelor din 1888 şi 1907, preotul Ştefan Neofit, consemna în raportul său către superiori: „Cauza revoltelor agrare să se caute în neagra mizerie şi lipsa ţăranilor, provenite din dările indirecte şi preţurile mari ce arendașii storc de la săteni şi din nepăsarea ce conducătorii din administraţie au avut întotdeauna pentru ţărani”.

În 1888 răscoală a început la Tuluceşti pe 24 mai/5 iunie la instigările lui Ştefan Tatovici care i-a îndemnat pe ţărani la nesupunere faţă de autorităţi.

Situaţia se complică la dată de 26mai/7 iunie, când ţăranii veniţi cu “petiţiuni pentru pământ” la primul procuror, refuză să se împrăştie la somaţia acestuia şi a procurorului general de Galaţi, Zorilă. Sătenii continuă să ceara pământ, ceea ce face ca în aceeași zi, prin telegrama 55, prefectul județului să comunice către Ministerul de Justiție: ” ...Chiar în moment aflu că locuitorii din Tulucești s-ar fi răzvrătit contra primarului. Am dispus ca 20 de soldați și un ofițer să fie mâine în ziuă la Tulucești unde voi fi și eu”.

Lucrurile vor fi “normalizate” pe 27mai/8 iunie, prin intervenţia directă la Tuluceşti a prefectului D. Rosetti însoţit de armată, când au fost arestaţi câţiva săteni şi totul s-a terminat fără satisfacerea cererilor ţăranilor.

În 1907 răscoală a început la Odaia Manolache în ziua de 5 martie, când sătenii s-au adunat pentru a lua cu forţa pământul arendaşilor. La sfatul învăţătorului şi al preotului satului, un grup de 250-300 săteni au plecat către Tuluceşti unde erau condicile de învoieli agricole. Lor li se vor adăuga şi ţăranii din Tuluceşti, care se vor îndrepta către Primărie. Aici au fost întâmpinaţi de primar, învăţător şi preotul Ștefan Neofit “cu Biblia în mână”. “Li s-a arătat oamenilor că cererea lor este dreaptă, dar că nu este bine să se verse sânge, căci vor veni armatele şi va fi foarte rău”.

Prin intermediul prefectului, o delegaţie a reprezentanţilor ţăranilor a negociat cu arendaşii, obţinând arendarea falciei de pământ cu 35 lei faţă de 110 lei cum fusese până atunci.

Dacă în 1907 răscoala la Tuluceşti nu a atins paroxismul, ca în alte localităţi din judeţ şi din ţară (cum este cazul Lieştiului de exemplu –n.n.), s-a datorat intervenţiei preotului Ştefan Neofit care ulterior a fost înaintat la rangul de econom şi amintirii evenimentelor din 1888 (atunci Tuluceştiul a fost singura comună din judeţul Covurlui care s-a răsculat! – n.n.) care s-au finalizat prin arestările operate de către armată, iar atunci ameninţarea că “vor veni armatele şi vă fi foarte rău!” şi-a făcut efectul în rândul ţăranilor răsculaţi.

Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1918)

Primul Război mondial (1914-1918) a izbucnit în urmă asasinării la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand (moştenitor al tronului Austro-Ungariei) de către Gavrilo Princip, un tânăr sârb de 19 ani. În urmă acestui eveniment, Austro-Ungaria va declara război Serbiei, provocând intervenţia Rusiei şi ulterior “degringolada marilor puteri” în virtutea tratatelor de alianţă încheiate anterior, prin intrarea în război a Germaniei, Franţei, Marii Britanii, conflictul devenind mondial.

În primii doi ani (1914-1916), ţara noastră şi-a păstrat statutul de neutralitate în conflict, intrând în război de partea Antantei (Franţa, Anglia şi Rusia) la 14 august 1916 când Consiliul de Coroană ţinut la Palatul Cotroceni a adoptat declaraţia de război împotriva Austro-Ungariei, urmând eliberarea românilor transilvăneni. “... Problema Transilvaniei a reprezentat preocuparea majoră şi continuă a tuturor oamenilor politici din capitala României (n.n. – şi a opiniei publice româneşti) constituind o cauză permanenta de fricţiuni cu monarhia habsburgică (n.n. – Austro-Ungaria)”¹³.

La 15 august 1916, România a mobilizat 813000 de oameni, dintre care 562947 făceau parte din unităţile combatante.

În Înaltul ordin de zi nr. 1/1916 către armată se spunea: “... Să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii voştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor Voievozi, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământul ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă!”¹⁴.

La acesta chemare patriotică au răspuns 209 de locuitori tuluceni, potrivit statisticii “Tabele ajutoare mobilizaţi” a Casei de Sprijin “Familia luptătorilor”, organizaţie sub patronajul Bisericii prin “Episcopia Dunării de Jos”¹⁵.

Trupele române au intrat în Transilvania (15/28 august 1916), au ocupat Braşovul (16-29 august) şi Făgăraşul şi au ajuns în împrejurimile Sibiului. Dar în faţa superiorităţii numerice şi materiale a inamicului (n.n. - Austro-Ungariei şi Germaniei), vor fi silite să se retragă şi ulterior, pierzând bătălia pentru Bucureşti (16/29 noiembrie- 20 noiembrie/3 decembrie 1916), mareşalul german Von Mackensen va ocupa capitala (23 noiembrie 1916), guvernul, autorităţile, armata şi o parte a locuitorilor refugiindu-se în Moldova. Două treimi din teritoriul naţional va fi ocupat de germani, dar în urma bătăliilor de la Cricov (25 noiembrie/8 decembrie – 29 noiembrie/12 decembrie), Râmnicu Sărat (9/22 decembrie- 14/27 decembrie) şi Caşin (9/22 decembrie-3/16 ianuarie 1917), frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), Tuluceştiul intrând în sfera de operaţiuni militare!

La nivelul anului 1916, în arealul comunei Tuluceşti erau cantonate cel puţin 4 regimente ruseşti, dispuse în felul următor: în Şiviţa- un detaşament de pază şi supraveghere (aici trupele ruse vor construi un pod peste Prut) şi cartierul general cu trupele de asalt siberiene concentrate în Tuluceşti, atât în vagoane, cât și în sat. Putem deduce că numărul soldaților era destul de mare, deoarece, odată cu aceștia, au sosit și patru preoți ruși, din care unul (Alexa Ivanovici), ”om tânăr, de un caracter nobil între ceilalți colegi, era profesor la Universitatea din Petersburg”. Punem bază pe întreaga descriere a preotului Neofit, aflată în Muzeul Tulucești, deoarece acesta, terminând Seminarul Teologic din Ismail, cunoștea limba rusă și colabora cu preoții ruși în deplină armonie.

 Aici se afla un depozit de armament, muniţii şi benzină, care din cauze neelucidate (sabotaj sau incendiu) a explodat, distrugând rapid toată partea de sat din spatele gării (Mahalaua din Jos). Martor ocular, preotul Ştefan Neofit, relatează grozăvia acestui incident: “... oamenii s-au forţat la ieşirea din biserică, călcând unii pe alţii şi au fugit la câmp, care şi unde vedeau cu ochii. Tot astfel şi populaţia rămasă acasă, ş-au părăsit casele la voia întâmplării, cu tot avutul şi au fugit la câmp, tot astfel a fugit şi tătă armată rusă. Urla văzduhul de detunăturile exploziei şi lumea fugea ţipând cu groază... Când era să ies din biserică s-a făcut detunătura cea mai puternică. Să aprinsese benzina (dinamita) în depozitul din magazia gărei. Păreţii bisericii au balansat să cadă, atunci au căzut ambele policandre împreună cu bagdadia bisericei, au curs cercevelele cu tătă sticlăria sfărâmată... a fost distrus gardul de împrejmuire a bisăricei, iar explozia a contuzionat-o şi dărăpănat tencuiala de pe pereţi, aşa că sămăna cu un canton părăsit în câmpie... Prin sat nu se mai află nici din locuitorii comunei, nici din refugiaţi, asemeni şi soldaţi ruşi toţi erau fugiţi la câmp.

M-am dus acasă unde am găsit ferestrele tăte sfărâmate, ca la toate casele din sat, încuietorile îndoite şi uşile deschisă, bagdadia căzută... Caprile refugiaţilor behăiau, viţeii zbierau şi câinii urlau fugind din loc în loc de groaza detunăturilor”.

Din fericire, a fost incendiat doar sectorul cu ghiulele de tunuri mici şi cartuşe de puşcă, şansa făcând ca sectorul ce conţinea proiectile pentru obuziere şi obuze de gaze axfisiante să rămână neatins!

Tot în Tulucești existau 8 spitale de campanie organizate de armata rusă, precum și un lagăr pentru prizonierii germani, situat pe terenul din spatele gării (azi curtea locuitorului Sterea Frosă). Ostașii germani aduși răniți de pe front erau tratați tot în spitalele de campanie rusești.

În cimitirul satului, într-o groapă comună, au fost înmormântați soldații ruși morți în explozie, iar in apropiere de aceștia au fost înmormântați soldații germani decedați din rândul celor răniți. În rândul 4, locul 1, în data de 16.10.2007, s-a găsit un mormânt cu două persoane înhumate fără coșciug. Lângă aceștia s-a găsit o plăcuță de identificare cu numărul 75 (B3/LW.Bau-Bat.I.18/III). Osemintele au fost reînhumate tot fără cruce.

În două rânduri satul a fost bombardat de aeroplane, iar la peisajul vicisitudinilor se vor adăuga lipsa de alimente şi tifosul exantematic.

Eroii tuluceni căzuţi pentru realizarea idealului naţional de unitate

(1916-1918)

Atanasiu Gheorghe

Andrişoi Ion

Bratu Şt. Ion

Beşleagă Constantin

Bratu D. Dumitrache

Bratu N. Gheorghe

Budescu V. Tudorache

Chirană I. Ion

Chirilă M. Iordache

Chirană I. Vasile

Greţcu A. Ion

Drăgan Stan

Drosu V. Neculai

Dragomir E. Dumitru

Dima I. Ştefan

Frosă I. Grigore

Enache Andone

Frosă D. Andrei

Gherghişan Gh. Gheorghe

Gherghişan T. Ion

Lepădatu T. Ion

Grădinaru Iordan

Leu S. Neculai

Leu P. Ion

Lefter N. Petrea

Mănăilă L. Dumitru

Mitrea S. Neculai

Mihai R. Ion

Mănăilă Ştefan

Mocanu Gheorghe

Neculai Alexandru

Nistor B. Panait

Oprea Ion

Postolache Iancu

Pricope P. Ion

Popa N. Ion

Potârniche N. Costin

Păţală Constantin

Panait Gr. Ion

Popa Paraschiv

Preda Zamfir

Severin Şt. Anton

Sava Paraschiv

Stamate Vasile

Stan D. Vasile

Smadu Stan

Tutoveanu Şt. Haralambie

Toader Gheorghe

Tătuc E. Ion

Toderiţă I. Tănase

Vitan Andrei

Vitan Alexandru

Vasile Radu

Iamandi Ion

Mitu N. Gheorghe

Mândru I. Hristache

Marchidan N. Sterian

ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE!

PATRIA VEŞNIC RECUNOSCĂTOARE!