C. EVUL MEDIU

PRIMELE ATESTĂRI DOCUMENTARE

Principalul cadru de vieţuire ţărănească de-a lungul evului mediu l-a constituit obştea sătească, o comunitate caracterizată printr-o accentuată solidaritate manifestată la planul relaţiilor interumane, în viaţa economică şi socială, în plan militar.

În obştea satului liber, proprietatea privată asupra casei, grădinii şi lotului aferent fiecărei familii se împletea cu cea colectivă asupra fâneţelor, pădurilor şi izlazurilor.

Potrivit “obiceiului”, comunitatea avea drept de control asupra întregului pământ, orice moştenire, înstrăinare, schimbări de hotare trebuind să fie aduse la cunoştinţă membrilor. Obştea se bucura de autoconducere şi îşi alegea cnejii, juzii şi voievozii în calitate de diriguitori ai treburilor administrative, fiscale şi juridice.

Achitarea obligaţiilor către domnie (puterea centrală) şi biserică era responsabilitatea comună a tuturor membrilor. Obştea datora domnului o dare în bani, muncă gratuită în folosinţă publică şi participarea la “oastea cea mare”, iar către biserică dijma, ce cuprindea o parte a produselor principale realizate în gospodărie.

Obştea s-a destrămat lent prin trecerea pământului în proprietatea exclusivă a unora din membrii săi, sau prin aservirea obştilor săteşti în întregime, în perioada secolelor XIII-XVI, când se vor constitui domeniile feudale.

Din acest proces economic şi istoric sunt legate şi primele atestări documentare ale satelor componente comunei Tuluceşti prin hrisoavele de secolul XVI, ale domnitorilor Muşatini: Ştefan al VI-lea (1551-1552), Alexandru al IV-lea Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) şi Petru Şchiopul.

Astfel:

- satul Tuluceşti- este atestat la 11 aprilie 1552 când Giurgea (Djurja-în original) Tulbă, oferă ca danie mănăstirii Tazlău “a treia parte din jumătatea de sat Tuluceşti”⁷.

-                      satul Tătarca- este atestat la 29 aprilie 1552, când Ştefăniţă Vodă dăruieşte mănăstirii Tazlău satul “Tătăreni de la Brateş”⁸.

-                      Satul Şiviţa este atestat la 3 aprilie 1588, când domnitorul Petru Şchiopul îl dăruieşte mănăstirii Galata: “la 1858 domnitorul Petru Şchiopul trimite pe cămăraşul său Ştefan la Ţarigrad (n.n. - Constantinopol) cu 6000 de aspri să plătească dajdia către poartă; pe drum (acesta, n.n.) a murit, iar banii n-au ajuns unde trebuie, iar birul trebuia plătit. Astfel că neavând încotro, a scos vânzător satul Şiviţa, pe care l-a cumpărat mănăstirea Galata, cu preţul de 6000 de aspri cât datora Porţii.”⁹.

La 13 aprilie 1588, într-un document al lui Alexandru Lăpuşneanu, se întăreşte ca donaţie mănăstirii Galata satul Şiviţa cu vad de moară pe Prut, amintindu-se şi de o familie probabil boierească - Condurache.

La 25 noiembrie 1588 Mănăstirea Galata a întocmit un catastif al averii sale în care este trecut și satul Șivița cu 6 mori și 100 de porci.

Datori suntem însă, să amintim faptul că descoperiri arheologice, mențiuni documentare, scrieri istorice, legende, ajunse până la noi, arată că pe „moșia” Tuluceștiului au mai ființat și alte sate care au dispărut prin integrarea lor în satele existente astăzi. Acestea au fiițat în zona dintre Tulucești și Odaia Manolache, pe terasa Brateșului și pe grindurile din balta Brateșului. Dintre cele amintite de Paul Păltânea, dar nelocalizate exact amintim: Scândureni, Munteni și Cinci Câini.

Dintre cele localizate amintim satul Petreasa din balta Brateșului, semnalat și de Gheorghe Asachi, dar și de o serie de Documente Moldovenești și satul Brateș (cunoscut și sub numele de Cotul Brateșului) aflat ca o prelungire a satului Șivița către Prut. Unul din aceste sate din baltă era locuit permanent, avea și preot, la care, potrivit amintirilor lui Ioniță Pecheanu și Stan Apostu Severin s-a cununat „Baba Stana” înainte de anul 1880.

În nord-vestul Satului Costi se afla satul Sultanu în suprafață locuibilă de 9,44 ha și 759,1 ha teren agricol.

În sudul satului Tulucești se afla satul Ghindușani. La 30 mai 1623, un oarecare Dărăban vinde părți din sat lui Ionașcu Ghenghea, după care satul ajunge proprietate a mănăstirii Cetățuia.

La nord de Tulucești, spre Tătarca, pe vatra actualului sat nou, se afla satul Vorniceni. Acesta este atestat documentar la 30 martie 1604 ca proprietate a armașului Nicoară și dispare după retragerea stăpânirii turcești în anul 1829.

Figura legendară legată de istoria medievală a Tuluceştilor este însă cea a domnitorului Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546).

Domnitorul Petru Rareș

Acesta, înainte de alegerea sa ca domn, potrivit relatărilor cronicarului Ion Neculce era măjar (pescar- n.n.), dar nu în sensul brut al termenului (adică se îndeletnicea cu pescuitul), ci mai potrivit ca mare proprietar al unei zone piscicole. Această îndeletnicire se explică prin prisma originii mamei lui Petru Rareş, Maria, o jupâniţă din neamul boierilor Cernat,¹⁰ proprietari ai zonei lacului Brateş cu nenumărate iezere, iezărcane şi gârle, a căror bogăţie în peşte era exploatată şi valorificată.

Împrejurările în care Petru Rareş a ajuns domn al Moldovei ţin de basm, fiind semnificativ descris de Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”.

“Când au pus ţara întâi domn pre Petru Vodă Rareş, el nu era acasă, ce să întâmplase cu măjiile lui la Galaţi, la peşte. Şi au trimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carâtă (n.n. – trăsură) domnească cu slujitor, unde l-ari întâmpina să-l aducă numai în grabă la scaun, să-l puie domn. Deci el, întorcându-să de la Galaţi, au fost ajunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu şase boi carul, pline de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel din cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoace era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să închina lui Rareş. Şi deşteptându-să din somn dimineaţă, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iar argaţii au dzis: “Bun vis ai visat, jupâne; că cum om sosi la Iaşi şi la Suceava, cum om vinde tot peştile”. Şi au înjugat carăle dimineaţă, şi au purces Petru Vodă înaintea carălor. Şi când s-au pogorât în vadul Docolinii, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a I se închina şi îmbrăca cu haine domneşti. Iar el s-au zâmbit a râde şi au dzis că “de mult aşteptam eu una ca aceasta să vie”. Şi când au purces de acolo, argaţii lui au dzis: “Dar noi ce-om face, doamne cu carăle cu peştile?” Iar el au dzis: “Să fie carăle cu peşte, cu boi cu tot, a voastre. Şi viniţi cu mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nemica în dzilele mele”.

Pe filiaţie maternală, Petru Rareş era, potrivit lui Gheorghe Asachi, nepotul aprodului Cernat, care în bătălia de la Râmnic l-ar fi ajutat pe Ştefan cel Mare să se urce pe cal, după ce marele voievod fusese foarte aproape de a fi capturat de inamic. Drept mulţumire, Ştefan dăruieşte aprodului său drept danie Brateşul şi terenurile învecinate.

Gheorghe Asachi, trăitor în perioada apropiată de Neculce, în lucrarea sa monografică “Petru Rareş”, apărută, mai recent, în Editura Militară 1970, descrie pe larg Brateșul, satul de pescari de la Brateş, sălaşele pescarilor de pe grinduri, ocupaţiile locuitorilor, portul popular şi obiceiurile.

Iată cum ne sunt descrise acestea:

”Râpa apuseană era presurată de mai multe cătunuri păscărești, între cari se înălța pe un muncel o casă mai mare ce prin construcțiunea ei... era a proprietarului acestui lac și al olaturilor sale, Cerinat, unul din aprozii lui Ștefan cel Mare, care împreuna cu soră-sa împărțea folosul și linistea acestei vieți”.

Referitor la mama lui Petru Rareș (n.n. sora lui Cernat Ploscar) și rolul său în viața satului de la Brateș, Asachi menționează: ”Dar cine este sora lui Cernat asupra căreia se întinde un mister de nepătruns? Aceasta, o frumoasă moldoveancă din Hârlău, rămasă văduvă de la Rareș Hârlăoanul care au fărmăcat inima lui Ștefan V V și fructul acestui amor secret fu un fiu care, din toți fiii acestui erou, mai mult sămăna părintelui său”.

În ultimele ceasuri ale zbuciumatei dar glorioasei sale vieți, ”când podraga cea nevindecabilă și ostenelile unei vieți strălucite îl țâneau în cetatea Hotinului, Ștefan a chemat pe Răreșoaia și i-a spus:

-          Vreau ca uricul fiului meu Petru să fie tuturor, chiar însuși lui ascuns; crește-l pe lângă Cerinat, credinciosul meu aprod, căruia i-am dăruit lacul Brutis cu olaturile sale”.

Ștefan i-a dăruit un inel și un înscris sigilat cu inelul Domnului și că ”numai dacă Bogdan ar muri, atunci, și numai atunci, să meargă la ”Direptate”. Până atunci să-și îngroape în inimă acest mister spre mântuirea țerii”.

Așa a crescut Rareș, la curtea lui Cernat Ploscar, ”ascuns ca odinioară lumina sub oboroc”, ocupându-se cu negoțul de pește ”pentru aprovizionarea cetăților Chilia, Ghertina (n.n. Tirighina) și Cetatea Albă, precum si Mangopeția Curții Domnești de la Suceava, și încă a întreține un stat de înarmați și câteva barce pe Dunăre, pentru apărarea marginii de amiazăzi a țării”.

În una din zile, aflându-se la vânătoare în codrii Tigheciului, o întâmplare avea sa-i schimbe cursul vieții tihnite de până atunci.

Într-o sihăstrie, mistuită în inima codrului, înconjurată de oamenii lui Ștefăniță Vodă, se afla o tânără pe care aceștia voiau s-o răpească. Petru se strecoară în mănăstire și, apărat de tinerii cu care vânase până atunci, salvează fata și urmat de un singur armaș a ajuns la malul lacului unde îl aștepta barca și un luntraș.

Adusă în ”satul de pescari de la Brateș” a îmbrăcat-o în portul popular al zonei și a ținut-o ferită de ochii curioși ai oamenilor lui Ștefăniță, până în ziua când armașul Șeptilici a adus vestea morții Domnitorului și a chemat boierii la ”Sfatul Țării”.

Odată cu Cernat Ploscar plecă și Rareș, mama sa și tânăra fată.

Locuind o bună bucată de vreme la locuința lui Cernat Ploscar, ferită și de ochii sătenilor și plecând odată cu Rareș către Suceava, oamenii, necunoscând adevărata origine a fetei, au creat o frumoasă poveste de dragoste conform căreia aceasta ar fi fost o frumoasă tătăroaică şi căreia Rareş, în plimbările sale cu barca pe Brateş, i-ar fi declarat: “O, Tătarcă, cu Şiviţă, Frumuşiţă, Tuluceşti şi Scânteieşti ca o zână din poveşti.” De aici se crede că satele şi-ar fi luat numele după această frumoasă legendă.

Istoric însă, satele erau bine dezvoltate la vremea aceea. Legenda, preluând şi prelucrând un adevăr istoric, arată dragostea permanentă a românilor pentru conducătorii săi. Dacă legăm plecarea lui Rareş din satul de la Brateş descrisă de Gheorghe Asachi cu întâmpinarea lui la Docolina descrisă de Ion Neculce, avem tabloul întâmplărilor din acea perioadă, precum şi importanţa Brateşului şi a satului de pescari de la Brateş în desfăşurarea acelor evenimente din istoria României.

Pornind de la aceste fapte mai sus menţionate, locuitorii comunei Tuluceşti se pot mândri că în arborele genealogic al comunei lor se regăseşte un “os domnesc”, ce se va dovedi o personalitate marcantă în promovarea idealurilor naţionale în Transilvania şi mai ales în lupta împotriva dominaţiei otomane ce se va instaura în spaţiul românesc începând cu secolul XVI.

Legat de acest fapt istoric- cel al dominaţiei otomane, trebuie evidenţiate două aspecte:

-                      bogăţia resurselor naturale ale zonei (în special peştele) a atras atenţia autorităţilor otomane, care au impus locuitorilor un impozit unic, numai în peşte;

-                      raidurile de pradă ale akingiilor ce s-au consumat până în apropierea anului 1829, al căror dramatism a fost prezentat într-o monografie a locurilor, realizată în prima jumătate a secolului XX de Chiriţă Mândru (un fiu de seamă al satului): “Povesteşte baba Catinca a lui Ioniţă Pecheanu, în etate de 80 de ani, că i-a povestit ei, Stanca Pecheanu, moartă acum 20 de ani, în etate de peste 100 de ani, cum că turcii treceau Dunărea... şi năvăleau noaptea în sate. În Tuluceşti, ca şi în alte sate, se opreau să prade pe cei mai bogaţi oameni, pe care-i cunoşteau după mărimea grămezii de bălegar de la vite pe care o aveau în faţa grajdului, De obicei pătrundeau în sat noaptea. La dânsa (la baba Stanca) au sosit fără veste pe la miezul nopţii... Au intrat în casă, au încărcat în desagi lucrurile cele mai de preţ, au deschis şi lada de pe pat, care era încărcată cu valuri de pânză de casă. Un văl a alunecat jos. Baba Stanca, crezând că o poate favoriza întunericul, a împins cu piciorul, sub pat, valul de pânză căzut... Un turc a văzut-o şi a lovit-o cu patul armei sale aşa de tare, încât a căzut ameţită jos şi nu mai ştie ce s-a întâmplat.”

În faţa acestor primejdii, soluţia era refugiul în baltă. “Tot baba Stanca povestea cum se făceau bejăniile în baltă, pe locul satului vechi, şi pe grindul Cojocarului. Bărbaţii treceau înainte cu luntrile în care încărcau strictul necesar. Femeile erau lăsate să vină pe jos, pe grindul din dreptul satului Şiviţa care ducea prin cărărui secrete, făcute în mijlocul stufărişului, tot la Petreasca. Urgia prădăciunilor era aşa de mare, încât s-au întâlnit în baltă cu cei din Tătarca şi din Şiviţa. Numai tulucenii erau pregătiţi. Ceilalţi erau nepregătiţi fiindcă fuseseră luaţi fără veste.

Până a trecut urgia s-au împărtăşit toţi din bucatele Tulucenilor. Femeile au împărţit în ziua întâia de Paşte pentru sufletul morţilor, acolo în baltă.”

Acest tabloid al jafurilor şi violenţelor ce au traumatizat viaţa locuitorilor tuluceni vă scădea în intensitate către mijlocul secolului XIX, în condiţiile instaurării protectoratului ţarist asupra ţărilor române şi a creşterii influenţei Rusiei în spaţiul sud-estic European, situaţie ce a condus la mutaţii şi în mentalitatea tulucenilor. Astfel, acelaşi Chiriţă Mândru consemna: “Fapt este că în mintea şi sufletul poporului de aici Ruşii sunt socotiţi mai blânzi şi mai ocrotitori, pe când Turcii sunt înfăţişaţi în toate ocaziile ca păgâni veniţi să distrugă...”.