D.   EPOCA MODERNĂ

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Domnia reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Războiul pentru Independenţa de Stat a României (1877-1878)

Răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907

Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1918)

Alexandru Ioan I-ul, “domnul Unirii”, a fost descendent al unei familii de dregători moldoveni (n.n. – tatăl său Postelnicul Ion Cuza (1784-1848) a fost multă vreme Părcălab de Galaţi şi Preşedinte al Judecătoriei Covurlui), a făcut studii la Iaşi, într-un pension francez şi la Paris. A făcut parte din mişcarea reformistă din 1848 de la Iaşi, fiind ulterior pentru scurt timp exilat. După 1850 a ocupat funcţii militare şi administrative- în 1857 fiind Pârcălab de Galaţi, funcţie din care îşi dă o răsunătoare demisie (intens mediatizată în presa din Occident), denunţând energic falsificarea alegerilor de către caimacanul Nicolae Vogoride. Din 1859 este ales domn al Principatelor Unite (Moldova şi Ţara Românească – n.n.), până în 1866 când vă fi silit să abdice şi va muri în exil la Heidelberg în Germania în 1873. Domnia sa de 7 ani (1859-1866) a fost considerată de marele istoric naţional Nicolae Iorga echivalentul a 70 de ani de istorie naţională, prin prisma politicii reformatoare pe care a implementat-o, înscriind România în circuitul modern European.

Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza era un bun prieten al boierului Bacalbaşa, care îşi avea conacul în Tuluceşti, în partea de nord a bisericii (actuala clădire a Ocolului Silvic). Contemporanii acelor vremuri, prin descendenţii lor (Ion Chivu Chirilă, Anton şi Gheorghe a lui Nică Bratu, Constanţa şi Soltana Teodoraşcu), aminteau că: “Părinţii lui Cuza veneau în vizită la familia care locuia la Curte şi copiii moşierului împreună cu Alexandru Ioan Cuza, coborând la Brateş să se scalde, se amestecau cu cei ai satului. După baie încingeau un joc straşnic.”

În astfel de situaţii, Cuza şi fratele său Dimitrie şi alţi tineri boieri treceau podul lui Rareş, la gârla Morii şi Petreasa, unde făceau baie feriţi de “ochii satului” şi unde încingeau straşnice jocuri tinereşti, căci “Cuza era un tânăr vânos care ştia şi jocul poporului, nu numai pe al boierilor”.

Ulterior, în timpul domniei sale, această relaţie personală nu s-a consumat, Cuza vizitând Tuluceştii în 1863 când, potrivit lui V.G. Şoimu şi Chiriţă Mândru “... oprindu-se la locul unde este astăzi postul de jandarmi şi, după ce a stat de vorbă cu câţiva fruntaşi din sat (n.n. – probabil vechi prieteni ai tinereţii sale) a dat şi el bacşiş tot parale mărunţele precum şi lămâi şi portocale şi a plecat mai departe. Era însoţit de un tânăr de 16-18 ani îmbrăcat muscăleşte şi cu chipiu”.

Revenind la politica reformatoare a principelui Alexandru Ioan I-ul, amintim ca momente de referinţă:

-                      Legea secularizării averilor mănăstireşti din octombrie 1863 prin care averile mănăstirilor pământene şi închinate (n.n. – reprezentând 25% din suprafaţa arabilă a Principatelor) au trecut în proprietatea statului, asigurându-se un fundament pentru viitoarea împroprietărire a ţăranilor ce se va realiza prin Legea Rurală din 4 august 1864 ce elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal şi îi împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau prin răscumpărare, în funcţie de numărul de vite deţinute, stabilindu-se 3 categorii de ţărani (fruntaşii- cu 4 boi, mijlocaşii – cu 2 boi şi pălmaşii). Astfel, conform articolelor 4 şi 5 din Legea Rurală promulgate de “Măria Sa Alexandru I Principele Domnitor”, “pământul s-a dat pentru hrană şi ogrăzi pontaşilor, ţăranilor cu 4 boi, ţăranilor cu 2 boi, văduvelor şi nevoiaşilor”.

-                      Au fost împroprietărite la nivelul principatelor 463554 familii de ţărani cu peste 1800000 de hectare, astfel încât proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi păşuni. Ţaranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani şi nu puteau înstrăina sau ipoteca terenul primit timp de 30 de ani. Pentru Moldova, măsurătorile în teren s-au făcut cu un lanţ de 10 stânjeni (stânjenul avea 8 palme), numit ca unitate componentă a prăjinei.

Împroprietărirea la Tuluceşti s-a făcut din pământul Mănăstirii Galata (de unde s-au luat 22,50 fălcii, 500 prăjini şi 120 stânjeni), moşia Tuluceşti (de unde s-au luat 495,5 ha) şi moşia Valea lui Manolache (de unde s-au luat 75 ha).

Pe categorii, fruntaşii au primit câte 4,50 fălcii, 100 prăjini şi 24 de stânjeni. Aceştia erau: Simion Guţu, Guţu Grecu, Vasile Giurgea, Mihai Andrişoi, Marin Giurgea.

Mijlocaşii au primit câte 71 prăjini şi 20 stânjeni. Aceştia erau: Neculai Andrişoi, Zaharia Mocanu, Iordache Chirană, Gheorghe Frăţianu, Lazăr Mocanu, Ion Mocanu, Ştefan Apisăriţei, Gheorghe Apisăriţei, Safta Vădana şi Ioana Vădana.

Înafară de aceştia, un număr de 51 locuitori au primit locuri de casă de câte 10 prăjini. Pe sate, situaţia a fost următoarea:

Odaia Manolache – 33

Tuluceşti – 2

Tătarca – 1

Slobozia Movilei – 1

Cişmele – 14

Conform ordinului Ministerului de Finanţe Nr.1694/1864 plata despăgubirii pentru clacă timp de 15 ani era următoarea:

Pentru fruntaşi – 113 lei;

Mijlocaşii – 100 lei şi 24 parale;

Pălmaşi – 71 lei şi 20 parale.

Facem mențiunea că după organizarea administrativă din timpul lui Cuza Vodă, comuna Tulucești se înființează ca unitate administrativă în anul 1861 și se constituie din satele Tulucești, Costache Negri (n.n.- Negrea), Cișmele, Fântânele (un grup de case apropiat de Odaia), Odaia lui Manolache, Slobozia Movilei, Șivița și Tătarca, fiind, la vremea aceea cea mai mare din Plasa Prut- Horincea și a doua din Județul Covurlui.

În anul 1879 satul Foltanu, actualul sat Vânători, se arondează comunei Tulucești, iar satele Șivița și Tătarca formează comuna Șivița.

În anul 1894, satul Cișmele trece la comuna Smârdan, iar C. Negri (Negrea) trece la Slobozia Conachi apoi la actuala comună Schela.

În anul 1908 se înființează comuna Vânători care cuprindea satele Vânători, Costea (care aparținea de Filești-Calica) și Odaia lui Manolache.

În anul 1929, sub guvernarea național-țărănistă, prin Legea de descentralizare administrativă, se creează comuna de centru Tulucești formată din satele Tulucești, Vânători, Odaia lui Manolache, Șivița și Tătarca, dar care nu a funcționat decât numai până în anul 1931 după care satul Tulucești s-a constituit singur în comună administrativă.

Începând din iunie 1968, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al R.S.R. se constituie comuna Tulucești formată din satele Tulucești, Șivița și Tătarca, așa cum ființează și astăzi.

-                      Legea instrucţiunii publice din noiembrie 1864 prevedea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, organizând totodată treptele de învăţământ public sau privat şi instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.

Ca urmare, în 1864 se înfiinţează Şcoală Nouă de la Tuluceşti “într-o casă veche, dărăpănată, învelită cu stuf, formată din două camere. Într-o cameră era primăria, unde fusese primit Cuza Vodă...”¹², având numai 8 băieţi iniţiați de un învăţător suplinitor, plătit cu luna de către stat, iar în 1865 şcoala de la Şiviţa. Ca materii de studiu amintim: scrierea, cititul, aritmetica şi muzica bisericească.