SPIRITUALITATE

VIAŢA BISERICEASCĂ

 

 În acest capitol ne propunem să urmărim evoluţia spirituală a locuitorilor comunei Tuluceşti, de-a lungul timpului, punând accentul pe acele personalităţi care s-au evidenţiat în domeniul învăţământului, culturii, vieţii bisericeşti, contribuind la propăşirea intelectuală a locuitorilor comunei.

 Începuturile creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt legate de procesul de etnogeneză românească, putând afirma fără exagerare că suntem un popor care s-a născut creştin. La întărirea acestei idei vin şi dovezile arheologice descoperite în zonele limitrofe spaţiului nostru referenţial (n.n. - arealul comunei Tuluceşti), cum sunt urmele  paleocreştine descoperite la Barboşi (fostă comună suburbană, astăzi componentă a municipiului Galaţi), este vorba de două cruci de sidef, de dimensiuni mai mici şi o amforă cu monogramă XP, toate datând din secolul III d. Hr. (n.n. - fiind printre cele mai vechi mărturii  paleocreştine din spaţiul românesc).

Am amintit această localitate pentru că prin sistemul de fortificaţii roman (Fossa Traiani Imperatoris) era în legătură cu spaţiul comunei Tuluceşti. Ulterior pătrunderea slavilor în spaţiul nord-dunărean (secolele VI- VII, potrivit istoricilor bizantini Iordanes şi Procopius), a condus la introducerea limbii slave (n.n. -  slavonei) în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. În condiţiile luptei dintre Roma şi Bizanţ (secolele IX- XI) pentru integrarea popoarelor central-europene în sfera lor de influenţă, ritul bizantino-slav (sau bizantin de limbă slavă) a fost pentru români un mijloc de păstrare a Ortodoxiei. Pentru că “Dacă românii ar fi folosit în continuare limba lor în cult, Romei i-ar fi fost foarte uşor să-i atragă la “ritul latin”, dat fiind faptul că vorbeau o limbă mult asemănătoare cu aceea pe care o folosea ea însăşi în cultul ei. Prin introducerea ritului bizantin de limbă slavă la noi, am rămas şi pe mai departe sub jurisdicţia bisericească a Patriarhiei de la Constantinopol, fiind singurul popor de limbă şi de origine romanică de rit ortodox”¹.

În fapt este vorba despre o adevărată minune a istoriei, “Aceasta sinteză de latinitate şi ortodoxie, ea însăşi un miracol şi o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se menţină prin latinitate, neconfundat cu lumea slavă, iar prin ortodoxie, neconfundat cu lumea naţionalităţilor catolice din vecinătatea apuseana”².

 Din punct de vedere al jurisdicţiei, în epoca medievală comunitatea bisericească din Tuluceşti ţinea de Episcopia de Roman, a cărei autoritate se întindea peste ţinuturile din sudul Moldovei (n.n.- “Ţara de Jos”): Roman, Bacău, Trotuş, Adjud, Putna, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Covurlui şi peste unele de dincolo de Prut, tot în părţile sudice: Tigheciu, Tighina, Chilia. Acest lucru a făcut să fie numită în documente “Episcopia” sau “Mitropolia” “Ţării de Jos”, fiind, cu excepţia anilor 1435-1442, “sufragana” Mitropoliei din Suceava. Primul episcop de Roman atestat documentar este Calist, pomenit într-un hrisov dat în Roman, la 30 septembrie 1445.

 Din păcate, pentru perioada evului mediu şi de început a epocii moderne, informaţiile din documente sunt lacunare: - o cartografie de la 1770 menţionează şi “Rufeturi la acest sat” pe preotul Popa Constantin, iar însemnările unui călător la 1846 arătau că “biserica din Tuluceşti este în stare rea”.

     Această situaţie a făcut ca în 1849 boierii Iancu şi Vasilache Gheorghiadeş să ctitorească noua biserică din Tuluceşti, cu hramul “Sfinţii Voievozi”, pe locul probabil al bisericii vechi (n.n. -  medievale). O dovadă în acest sens este şi descoperirea unui vas de cult din aramă, cu o vechime de 200-250 de ani (n.n. - astăzi, aflat în patrimoniul muzeului comunal din Tuluceşti). “Acesta are forma ovală, conică înspre partea de jos, prevăzut la partea conică de jos cu un orificiu de aerisire, cu  o toartă găurită, îndreptată în sus. Deschiderea gurii este de 7 cm lungime şi 4 cm lăţime, mijlocul are lungimea de 8 cm şi lăţimea de 6 cm, adâncimea de 4,5 cm iar orificiul de aerisire are adâncimea de 1 cm şi lărgimea de 8 mm. Toarta se ridică deasupra 23 mm, este prevăzută cu o gaură pentru a pute fi legată cu lanţ, iar buza superioară este îndreptată spre interior pentru a nu cădea jarul şi tămâia”³.

 În Arhivele Mitropoliei Moldovei, până la anul 1846, sunt menţionaţi ca preoţi: Ion sân Gh. Moţoc, Vasile sân Ioniţă Hristea, Ion sân Deaconul Corpaci, iar ca dascăli au fost: Ştefan sân Preotul, Ilie Graur şi Iordache sân Trofin.

  Începutul epocii moderne aduce ca figură de prim-plan pe preotul Ioan Severin, bun prieten cu Vasile Alecsandri, care îl va recomanda domnitorului Al. I. Cuza ce îl va numi protopop de Covurlui, funcţie ce o va deţine între 1863-1886, când “s-a încununat de vrednice realizări în judeţul ce-l coordona”.

 În 1891, mediul religios din spaţiul nostru referenţial, prezenta următoarea realitate:

 -           în plasa Prutu-Horincea:

 -           la Tuluceşti “exista Biserica “Sfinții Voievozi”;

 -           în Odaia Manolache “Biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”;

 -           în Şiviţa “Biserica “Adormirea Maicii Domnului”;

 -           în Tătarca “Biserica “Sfinţii Voievozi”⁴.

 Pentru acest interval de timp, întâlnim ca parohi pe preotul Lazăr Lăcustă în “Tulucesci” (n.n. - Tuluceşti) şi preotul Gheorghe Chiorpec în comuna Şiviţa, cătuna Tătarca. Aceştia sunt menţionaţi într-o listă de abonaţi ai Jurnalului “Biserica Ortodoxă Româna” pe anul XV- lea (1891-1892), dar şi cumpărători ai unor lucrări de referinţă:

 -           “Vechiul şi Noul Testament” (preţ 3 lei şi 20 bani - n.n.  la cursul din 1891);

 -           “Introducerea Vechiului şi Noului Testament” de P. S. Episcop Melchisedec al Dunării de Jos” (preţ 4 lei şi 20 bani);

 -           “Istoria sacră a Vechiului Testament”.

 Prin ordinul 514/18 iulie 1891, preoţii trebuiau ca “în unire cu primarii respectivi, să facă tablouri exacte de numerul familielor contribuabililor orhodocși ce se găsesc în fiecare comună” ⁶.

A rezultat, în consecinţă, următoarea situaţie:

 - în Şiviţa - existau 2 biserici, cu 3 preoţi şi 4 cântăreţi bisericeşti;

 - în “Tulucesci” exista 1 biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreţi bisericeşti;

 - în Odaia Manolachi - exista 1 biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreți bisericeşti.

 În această ordine de idei, un “tablou” de biserici parohiale, ne prezintă pentru anul 1915 o situaţie în termeni cât mai concişi. Astfel, în acest document de epocă se specifică:

 “Odaia Manolachi - Comuna Vânători, cu biserica parohială “Sf. Gheorghe”, mediocră din toate punctele de vedere, situată în satul Odaia Manolachi. În anul 1911 s-a pus temelia unei biserici filiale cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” situată în satul Vânători neterminată încă. Această parohie se compune din două sate: Odaia Manolachi şi Vânători, având în componenţă 297 familii cu 1271 de suflete, iar ca paroh, preotul Lazăr Lăcustă.

Şiviţa - Comuna Şiviţa, cu biserica parohială “Adormirea Maicii Domnului” în stare mediocră. Nereparată de la 1909 până în prezent (n.n. - anul 1915). Această parohie se compune din două sate: Şiviţa şi Tătarca, cu biserica filială “Sfinţii Voievozi” în stare bunişoară, având în componenţă 412 familii cu 1834 de suflete, iar ca paroh, pe preotul Ioan Stratulat, având ca supranumerar pe preotul Gheorghe Chiorpec, ce serveşte la filială.

Comuna Tuluceşti, cu singura biserică parohială “Sfinţii Voievozi”, în stare bună, reparată în 1911, învelită din nou, schimbându-i dușumiaua, împrejmuindu-se curtea şi plantând-o cu pomi fructiferi. Catapeteazma e din lemn şi icoanele toate noi făcute prin contribuţiunile benevole ale enoriaşilor respectivi, între anii 1913-1914.

             Această parohie nu are nici o cătună, se compune numai din satul Tuluceşti, având 380 capi de familie cu 1800 de suflete, iar ca paroh, preotul Ştefan Neofit”⁷.

             Acesta din urmă, preotul Ştefan Neofit, se va remarca prin a fi o figură legendară în peisajul spiritual şi cultural al comunei Tuluceşti, fiind totodată şi primul paroh-preot despre care avem date biografice exacte. Astfel, născut în comuna Jorăşti, districtul Covurlui, în ziua de 16 august 1852, absolvent al “seminariului de gradulu I din Urbea Ismail” în luna iunie 1875, se va hirotonisi la Tuluceşti, în noiembrie 1876.

             Memoriul său, întocmit în anul 1914, poate fi comparat cu un adevărat  roman de aventură, descriind într-un mod fin şi diplomat ceea ce era viaţa unui preot-paroh de la ţară la începutul secolului XX, şi care se va transforma de-a lungul timpului într-o adevărată misiune de apostolat naţional şi spiritual.

  Primele contacte ale tânărului preot, cu noua sa parohie, nu sunt printre cele mai îmbucurătoare, după cum afirma chiar sfinţia-sa: “Când m-am instalat la această parohie, biserica am găsit-o în proastă stare - aproape deteriorată”⁸.

 Situaţia aceasta nedorită, va dura din păcate, aşa cum o dovedeşte şi în scrisoarea din 12 ianuarie 1913, adresată forurilor ierarhice ale Episcopiei “Dunării de Jos” unde preciza îmbunătăţirile de care are nevoie biserica din Tulucești, în modul cel mai realist, astfel era nevoie:

 “I) – […] a - a se mări corpul bisericii, căci la sărbători mari, bărbaţii pătrund înainte, iar femeile şi copiii se retrag îndărăt, aşa că sunt împinşi până afară şi stau prin frig.

 II^a) – […] a i  se face din nou catapiteazma.

 III^a) – […] să i se tencuiască şi spoiască pereţii înlăuntru şi pe afară. Tot acum să spunem că primăria locală de trei ani n-a contribuit nici cu un ban la îmbunătăţirea bisericii” ⁹.

             Dacă Biserica prin starea ei îl îngrijora, în plus, şi mulţimea credincioşilor pe care era chemat să-i păstorească, nu-l satisfăcea. Astfel, vorbind despre “poporanii săi”, afirma că: “M-am convins că au o credinţa confuză, cinstesc pe sfinţi mai mult decât pe Dumnezeu, şi sărbătorile sfinţilor mai mult decât Duminica” ¹⁰.

 Nu este vorba despre vreo erezie, chiar dacă în epocă este semnalată la Tuluceşti prezenţa adventiştilor care încercau să facă prozelitism, cum este cazul lui Neculai Rosete (cantonier la cantonul nr. 2 de pe şoseaua Galaţi-Bârlad) cu soţia sa Paraschiva, care vor reuşi să atragă la cultul lor şi pe un cumnat al lor Dimofte Iosif cu soţia lui. În fapt, este vorba despre o realitate, pe care am mai prezentat-o şi anterior, şi anume: potenţialul bogat al zonei, apropierea de oraşul Galaţi şi poziţionarea la răscrucea unor importante drumuri comerciale, au făcut ca din cele mai vechi timpuri, locuitorii comunei Tuluceşti să desfăşoare activităţi comerciale. Aşa se explică şi  mai puţina cinstire a zilei de Duminică, când absentau de la Biserică, fiind prezenţi la târgurile şi iarmaroacele ce se organizau în zonă şi în oraş, de regulă în această zi, şi atenţia acordată sfinţilor, despre care ştim că, încă din evul mediu, erau consideraţi patroni şi protectori spirituali ai diferitelor corporaţii de meşteşugari şi negustori.

             Această situaţie aparte a fost înţeleasă de tânărul preot paroh, care spre cinstea sa nu a apelat la metode punitive (ameninţări sau “afurisenii”), ci a folosit din plin diplomaţia şi tactul înţelept.

 Astfel, spune că “Am început a-i chema, pe cari găseam, pe sară (n.n. - Duminica seara), după ce să linişteau şi veneau de pe la Iarmaroc, întâi câte puţini, apoi mai mulţi” ¹¹.

             La aceste întruniri, desfăşurate în liniştea serilor, părintele predica din “Evanghelia cetită a zilei, raportată la nevoile lor, scoţând în relief, că toată reuşita afacerilor lor atârnă numai de respectarea Duminicei şi credinţa în ajutorul lui Dumnezeu. M-am adresat femeilor, a căror inimă e mai simţitoare, ca să-şi crească  şi educe copiii în credinţa în Dumnezeu, cu învăţături morale, dacă vor să aibă bucuria de ei” ¹².

             Este meritoriu de semnalat că, pe lângă preocupările semnalate mai sus,  privind conduita morală şi credinţa “poporenilor” săi, preotul-paroh s-a implicat din plin şi în îmbunătăţirea stării materiale a acestora.

Aşa cum am arătat şi anterior, societatea românească se confrunta la finele secolului al XIX-lea cu o veritabilă “problemă agrară”, caracterizată prin: suprafaţa arabilă mică şi neproductivă aflată în proprietatea ţăranilor alături de politica dură a arendaşilor al căror scop era doar obţinerea profitului. Luând act de această realitate crudă, preotul Ştefan Neofit încearcă găsirea unor soluţii, favorabile ţăranilor. Astfel, spune sfinţia sa, în 1881, în unire cu învăţătorul Anton Georgescu, am închegat obştia locuitorilor comunei, şi în numele lor, am cumpărat la licitaţie, moşia statului “Sultanul” din comuna Tuluceşti”¹³. Dar, din păcate măsura nu va avea succesul scontat, deoarece ulterior, în lipsa garanţiilor prevăzute de cadrul legal al epocii, Camera Deputaţilor şi Guvernul României vor anula această vânzare.

Situaţia se va agrava, conducând la răscoalele din 1888 şi 1907, pe care le-am prezentat într-un capitol anterior. În toiul acestor evenimente, îl găsim pe preotul-paroh luând partea ţăranilor, neezitând într-un raport către superiorii săi să declare: “Cauza revoltelor agrare să se caute în neagra mizerie şi lipsa ţăranilor, provenite din dările indirecte şi preţurile mari ce arendaşii storc de la ţărani şi din nepăsarea ce conducătorii din administraţie au avut întotdeauna pentru ţărani”.

 Din dragoste şi înţelegere faţă de “neagra mizerie” a poporenilor săi, va continua să depună eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei lor materiale. Astfel, în 1902, va înfiinţa la Tuluceşti banca populară “Valul lui Traian”, asigurându-i casieria fondului băncii ce reprezenta un capital de 150 de mii lei (n.n. - la cursul valutar de atunci).

 Pe lângă eforturile depuse pentru credinţă şi îmbunătăţirea stării materiale a enoriaşilor săi, trebuiesc amintite şi măsurile luate de preotul-paroh Ştefan Neofit pentru lărgirea orizontului cultural al acestora. Astfel, în 1895, se va înfiinţa un cor vocal cu băieţii de la şcoala din comună, şi spune sfinţia sa, “tot în 1895, în unire cu învăţătorii Sandu Grigoriu şi Anton Georgescu, am înfiinţat în Tuluceşti, societatea “Petru Rariş” - cu scopul de ajutor cultural”¹⁴.

A fost ajutat în nobilele sale demersuri de învăţătorii comunei, mai sus menţionaţi, Sandu Grigoriu şi Anton Georgescu, dar şi de unii din “poporenii” săi, între care amintim pe: Ion D. Iacomi (casier al parohiei), Vasile Popovici (cântăreţ bisericesc), Ion Şt. Neofit (cântăreţ bisericesc) şi Neculai Marchidanu (paracliser).

             Preotul Ştefan Neofit, pe lângă faptul că a fost un bun “păstor” pentru turma enoriaşilor săi, a fost şi un intelectual fin şi un “om de societate”. Ştim că era prieten al deputaţilor Pantazi Ghica şi N. Blaremberg, cu ajutorul cărora va interveni la Camera Deputaţilor, pentru validarea unui proiect de lege ce reglementa proprietatea “preoţilor rurali”. Rămânând la domeniul vieţii politice a timpului, putem afirma că a dat dovadă de o conştiinţă superioară unora dintre contemporanii săi, fiind animat de sentimentul de unitate naţională şi potrivnic dezbinării oportuniste bazată pe interese partinice. Nu a făcut rabat de la acest crez, nici în 1888, când, spune sfinţia sa, “am fost forţat de administraţie prin subprefectul A. Pastia, de a vorbi în sala lojii masonice [!!!], la o întrunire electorală a opoziţiei liberale”¹⁵, dar “am ales calea de mijloc”, vorbind împotriva dezbinării partinice, în favoarea unirii în idealul naţional.

  Orizontul său cultural larg, amintind de un spirit renascentist, este demonstrat şi de seria conferinţelor pe care le-a susţinut în comunele Fileşti, Măstăcani, Folteşti, Frumuşiţa - cu tema “Bolile fizice şi bolile morale”, Şivița - cu tema “Şcoala şi Biserica”, Vânători  - cu tema “Replantarea şi altoirea viilor”.

             Toată această activitate prodigioasă, îi va aduce recunoaşterea prin ridicarea la rangul de econom din partea ierarhilor Episcopiei “Dunării de Jos”, dar poate cel mai important lucru este recunoştinţa şi stima din partea “poporenilor” săi, aşa cum se arată într-un raport oficial din ianuarie 1915, unde în concluzie se arată: “Câştigându-şi încrederea enoriaşilor, NICI O MIŞCARE NU SE FACE ÎN COMUNĂ până când NU I SE CERE SFATUL!, care, subliniem noi, în toate împrejurările a fost spre binele şi folosul acestora!!!

Preoții din Tulucești, fiind direct implicați în viața materială și spirituală a parohiilor păstorite, trudind pentru îmbunătățirea vieții ”poporenilor”, îi găsim în anul 1885 trecuți pe lista alegătorilor direcți pentru Cameră, astfel: preotul Lazăr Lăcustă la Odaia Manolachi, Ștefan Neofit la Tulucești, Gheorghe Chiorpecu la Șivița și Ion Stratulat la Tătarca.

Revenind la tema acestui capitol, putem afirma că viaţa bisericească s-a înscris în cadrul general al evoluţiei societăţii româneşti, fiind afectată uneori de “racilele vremurilor” cum ar fi: arivismul, calomnia şi delaţiunea.

 În privinţa primului aspect, prin Ordinul Nr. 8322/1911 al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, se preciza că: “Suntem informaţi că unii vânzători, cutreeră satele şi oraşele, cu căruţele încărcate cu vase sfinte şi odăjdii bisericeşti, pe cari le vând cu preţuri foarte mari, surprinzând buna credinţă şi lipsa de experienţă a epitropiilor bisericeşti”.

În dese rânduri, vasele bisericeşti nu erau întocmai cu canoanele Bisericii Ortodoxe Române, iar în privinţa odăjdiilor bisericeşti, se ajungea la situaţia în care acestea erau probate la răscrucea drumurilor! Astfel, concluziona ministerul de resort, nimeni nu mai putea desfăşura acest tip de comerţ (n.n. - profitabil se pare!), în lipsa unei autorizaţii de la factorii de decizie în domeniu. Un alt aspect semnalat în corespondenţa oficială a acestui minister, era prezenţa “colecţionarilor”, care achiziţionau obiecte şi relicve bisericeşti vechi, pentru colecţii de stat şi uneori chiar particulare!

 În privinţa calomniei şi delaţiunii, întâlnim din păcate şi pentru arealul comunei Tuluceşti câteva exemple.

 Astfel, în noiembrie 1911, cântăreţul bisericesc Vasile Popovici este acuzat de a fi “stăpânit de viţiul beţiei”, dar ancheta oficială întreprinsă sub autoritatea primarului comunei a dovedit că acuzaţia este nefondată, având la bază învinuirile lui Constantin I. Cristea, fostul cântăreţ bisericesc, care dorea să revină în această funcţie!

Într-o adresă din 10 ianuarie 1915, către Prea Cucernicul Părinte Protoiereu al judeţului Covurlui, Ion D. Iacomi, casier al parohiei Tuluceşti, este acuzat că “şi-a însuşit un excedent de 134 lei şi 40 bani (n.n. - la cursul valutar de atunci). Stârneşte amuzamentul modul în care era semnată această adresă: “Un ţăran din Tuluceşti”, deşi conţinutul textului dovedeşte că autorul avea unele cunoştinţe de contabilitate şi legislaţie a timpului. Ulterior, ancheta a dovedit că acuzaţia era nefondată, din moment ce Ion D. Iacomi se va regăsi în funcţia de casier al comunei Tuluceşti!

 Sunt întâlnite şi cazuri de furt, cum a fost situaţia din anul 1917, când în condiţiile Primului Război Mondial, descrise într-un articol anterior, preoţii ruşi oficiau serviciul religios în biserica din Tuluceşti. Preotul Ştefan Neofit consemna: “cu toată grija ce aveam de a nu se pierde ceva din biserică, din trei evanghelii a dispărut una veche cu litere chirilice imprimată în Viena în anul 1732 şi un sfânt antimis vechiu sămnat de Meletie Burdujan pe care le păstram în dulapul cu veşminte de sărvici”. Începutul anului 2012 găsește activitatea religioasă în superioară organizare și desfășurare. Astfel:

-          În parohia Șivița, în cadrul bisericii ”Adormirea Maicii Domnului”, slujesc preoții Prepeliță Sorin George  și Tuluș Alin.  Prin preocuparea preoților, cu ajutor financiar de la Arhiepiscopia ”Dunărea de Jos” și Primăria Tulucești, cu sprijinul și munca enoriașilor, s-a construit o casă parohială funcționabilă.

-          În parohia Tătarca, în cadrul bisericii ”Sfinții Voievozi” își desfășoară activitatea preotul Năstase Ioan. Acesta, iubit de săteni, gospodărește cu dragoste biserica și cimitirul satului. Apreciem în mod superior un fapt comun celor trei preoți. Cimitirele celor două sate strălucesc de flori, de curățenie, dar și de istorie. Sunt păstrate cu grijă vechile cruci fără brațe, moștenite din vremea dacilor (”stâlpul dacic”). Unghiurile crestate în stâlpul dacic, îți arată de departe că acolo a fost înhumat un bărbat, o femeie sau un copil.

-          Între cei peste 20 de ”stâlpi dacici” ce se mai păstrează în cimitirele Șivița și Tătarca, ”stâlpii” faliliei Moisă și al unui copil sunt relevanți. Tăieturile în ”stâlp” la crucea lui Moisă Ghiță arată un cap mai mare, mai rotund, plin de forță. Tăieturile în crucea Mariei Moisă arată un cap mai fin, ușor alungit. Pe ”stâlpul” ce semnifică crucea copilului nu se mai vede scrisul, însă prin forma capului, de departe, ”stâlpul” e semnificativ.

-          În satul Tulucești sunt două parohii cu două biserici și trei preoți. În biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” își desfășoară activitatea preoții Ioniță Lupoaie și Petre Rusu. Vârsta și experiența acestora este apreciată de către enoriași. Biserica a doua, păstorită de preotul Pavel Stoica, este în construcție. Sfințirea locului a avut loc în prezența Înalt Preasfințitului Arhiepiscop Doctor Casian Crăciun, al Arhiepiscopiei ”Dunărea de Jos”. În prezent este aproape terminată.

Reliefăm grija Primăriei Tulucești care anual acordă, din buget, sume necesare pentru toate bisericile după cum urmează:

Parohia	Anul 2009	Anul 2010	Anul 2011	Anul 2012	Total
Tulucești 1	10000	15000	13500	15000	53500
Tulucești 2	63000	79000	77500	65000	284500
Șivița	21000	26000	15000	22500	84500
Tătarca	10000	19000	15000	22500	66500
Total	104000	139000	121000	125000	489000

            Aceste fonduri, preocupările preoților și activitățile obștești ale oamenilor fac ca în fiecare zi de sărbătoare bisericile să fie pline.

… O TEMPORA! O MORES!

Note                       

 1. Preot Prof. dr. Mircea Păcurariu – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 1, ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 194

 2. Preot Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, “Rolul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale” în revista “Ortodoxia”, an XXX, nr. 4, 1978, p. 599

 3 Amelian Chirilă, op. cit., p. 154

 4 Dosar nr. (9)322/1891 – “Corespondenta cu Tipografia Cărţilor Bisericeşti şi Jurnalul Bisericii Ortodoxe Române” din arhivele Protoieriei Galaţi

 5 Idem, adresa nr. 108/10 februarie 1891

 6. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, Dosar nr. 323/1891 – “Relaţiunile date Primăriei din Urbea Galaţi pe 1891”

 7. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, Dosar nr. 323/1891 – “Relaţiunile date Primăriei din Urbea Galaţi pe 1891”

 8. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, Dosar nr. (6)411 – “Corespondenţa cu Cassa Sf. Biserici Autocefale Ortodoxe Române şi Monografia parohiilor urbane şi rurale - primul periodic de 5 ani 1911-1915”

 9. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”

 10. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”

    11. Conform Arhivelor Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”

 12. Idem

 13. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”

 14. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”

 15. Conform Arhivele Protoieriei Galaţi, dosar nr. (66)407 – “Dosarul Parohiei Tuluceşti pe anii 1911, 1912”