Steriana Bratu

Preluăm din cartea  ”Prinos” a profesoarei inginer Steriana Bratu câteva poezii din ciclul ”Satul natal”.

Arc peste vreme - monografie

                     I

Pornind pe-a timpului cărare,

Prin neguri grele-abia străbat

Și văd cum strălucește-n soare

Oglinda clară-a unui lac.

Păduri de sălcii și hățișuri,

În jurul lacului se-ntind,

Bouri și lupi și stufărișuri,

Cât pot cu ochii să cuprind.

Ici, colo, văd câte-o colibă

Și câte-un aspru truditor,

Cu ochi scăpărători și barbă,

Scrutând sălbatecul decor,

Caerul vremii încet se toarce

Și dacii liberi stăpânesc

Peste păduri, pe-ntinse ape,

Prin stufăriș hălăduiesc.

Și-n acest tainic colț de lume,

Pe malul apusean de lac,

Până la poale de pădure

Se-ntinde vatra unui sat.

Pescari din ceasul de-nceput

Și brazda întorc și turme pasc,

Cu grijă strâng al lor avut;

Unii se sting, alții se nasc.

                   II

Tot vremea trece, vremea vine,

Aspru bate vântu-n ram,

Precum roiul de albine,

Vine armata lui Traian.

Și-a ridicat, pentru-apărare,

Un invincibil val roman,

Tăia prin sat, căta spre zare,

Străbunii mei i-au spus Troian.

Daco-romanii ne-au lăsat

Urme adânci, comori tăcute,

Și-n lutul umed, îngropat,

Firul de început se-ascunde.

Mai scapără o scânteie de lumină,

Străbate greu prin bezna anilor,

Din cioburile ascunse sub țărânâ,

Păstrate-n câmpul reavăn, roditor.

Un vas de lut, ori un topor din piatră,

Lamă de plug de vreme ruginită,

Pot bezna de milenii să străbată,

Să ne citim istoria nescrisă.

Și ca lumina zilei să le vadă,

S-arunce vălul întunecat și greu,

Un fiu neobosit al vetrei

Le-a adunat într-un muzeu.

Alerg din vremi de mult uitate

Ca firul rupt din nou să-nnod,

Inima dacică în pieptul meu bate,

În Brateș dau toană cu vechiul năvod.

                   III

Și vremea trece, vremea vine,

Peste oameni și cătun,

Ploi mărunte, vânturi line,

Timpu-și caută de drum.

Vara-i caldă, iarna-i rece,

Prin cătunul acelor vremi,

Ștefan al Moldovei trece

Cu o ceată de oșteni.

Cum mergea pe drum de vară,

Întâlnind în calea sa

O frumoasă Cosânzeană

Ștefan Vodă îi zise așa:

Frumușică, cu șuviță

Albă-n plete, Scânteiești!

Chiar tătarcă de vei fi,

TU LUCEȘTI.

Și-a fost binecuvântat

De-al Moldovei voievod

Tuluceștiul nostru drag

Să se umple de norod.

Și ca vorba să-mplinească,

Într-o casă din cătun,

Rareșa avea să nască,

În mare taină, fiu de domn.

Petru creștea flăcău voinic,

El mult lui Ștefan semăna.

Cu gândul veșnic la uric,

Rareșa ceasul aștepta.

Când a bătut al sorții ceas,

Petru Moldovei i-a fost domn.

Lui Ștefan vrednicul urmaș

Și poate, acestui sat - patron.

              IV

Toamne lungi cu ploi mărunte,

Ierni cu viscol și omăt,

Pânza timpului se-ntinde.

Eu prin vreme abia înot.

Pe când soarele răsare

Peste sat, peste câmpii,

Se aud pe ulicioare

Glasuri multe de copii.

Când Domnul Cuza legi a dat,

Cu multă dragoste de țară,

Lumina cărții și în sat

A scânteiat întâia oară.

Cu plăcuța subsuoară,

Cu un plumb și-abecedar,

Merg copiii către școală,

Mersul n-a fost în zadar.

Bunii dascăli Tutoveanu,

I-așteptau mereu în prag,

Și trudeau cu ei tot anul,

Truda și-o făceau cu drag.

Ani la rând, copii din sat

Au prins buchii să citească,

De la dânșii-au învățat,

Satul țara sa-și iubească.

                  V

Sus, pe-al Brateșului mal,

E-un mic lăcaș de rugăciune;

Duminica și-n sărbători,

Vin sătenii săse-nchine.

Și-au venit zile cu soare,

Când sătenii au înălțat

O biserică mai mare,

Fie Domnul lăudat.

Din vechime își păstrează

Hramul ”Sfinții Voievozi”,

Sufletul se luminează,

Glas de clopot  când auzi.

                  VI

Zboară timpul și iar zboară,

Bate ploaia în uluci,

Viața-i grea, ba-i și amară,

Doamne, cum îi rabzi pe turci!

Pentru-a țării ne-atârnare,

La Grivița răzbit s-au dus

Oșteni din sat și-n încleștare

Pe Osman-Pașa pe fugă l-au pus.

Dar sub tufișuri și ciulini,

Dorm vitejii tuluceni,

Au rămas printre străini,

Năpădiți de buruieni.

Plecat a fost și Moș Pecheanu

La Plevna cu toți dorobanții,

Se-ntoarce acasă veteranul

Cu pieptul plin de decorații.

Din ochi lacrimi amare-au curs,

Dar le-au uscat al vieții vânt,

Și iarăși brazda au întors,

De-au pus sămânța în pământ.

              VII

Apa trece, iarba crește,

Rănile încet se-nchid,

Viața merge înainte,

Alte drumuri se deschid.

Iar când vinul stă să fiarbă,

Se fac nunți cu zestre mare,

Noi familii se încheagă,

În tustree mahalale.

Joacă hora-n bătătură,

Cu mire și cu mireasă,

Veselie, voie bună,

Vine lumea sa privească.

  VIII

Și tot toarce timpul, toarce,

Valuri trec și valuri vin,

Nu mai este-n lume pace,

Tot amar si tot suspin.

Sună grav mobilizarea,

Că-i Războiul Mondial,

Ș-au plecat flăcăi ca floarea,

Pentru țară, pentru neam.

Au plecat voioși din Tulucești,

Și-au ajuns în iad la Turtucaia,

La Mărăști, Oituz și Mărășești,

Gloanțe bat așa cum bate ploaia.

Înfruntând vrăjmașul ucigaș,

Țării au adus jertfă de sânge,

Dușmanului nu i-au cedat un  pas,

Pentru eroi întreaga țară plânge.

Alte lacrimi grele vântul a uscat,

Unul câte unul, cei rămași în viață,

Cu răni adânci în suflet se întorc în sat,

Și-ncepe iar o nouă dimineață.

               IX

Vremea trece, vremea vine,

Peste oameni, peste sat,

Ochii plini de bucurie,

Văd cum multe s-au schimbat.

Case noi și luminoase,

Cu mușcate în fereastră,

Alți flăcăi, fete frumoase,

Mai bogată-i vatra noastră.

Școala-i mult încăpătoare,

Vin copiii, vin în grabă,

Și-alte doamne învățătoare

Taina cărților dezleagă.

Și ca să nu-mi uit cuvântul,

Despre dascălii ce-au fost,

Scriu sfios Chiriță Mândru,

Viața și-a trăit cu rost.

Blânzii domnii Andreescu,

Domnii Hogaș, Domnii Șoimu,

Doamna Streșină, le-aud mersul

Și în minte le văd chipul.

                X

Trec toamne reci, vin sărbători,

E Moș Ajun în casă,

Chiar dacă frigul dă fiori,

La nimenea nu-i pasă.

Vin cete de colindători,

Și cântă la fereastră

”Valeroanda” până-n zori,

Și ” Fericean” și ”Face-oș fată”.

La horă-n zile de Crăciun,

Vin Moșoii cu măciuci,

Joacă veseli hora-n drum,

Ce frumos era atunci!

Vin apoi cu Plugușorul,

Să vestească Noul An,

Brazdă trag să are-ogorul,

Cum făcea Badea Traian.

Doamne, cât au fost de-aproape

Și ce-n urmă au rămas!

Amintiri sunt de-acum toate,

Trecător e-al vieții ceas.

Și bărcile, și lacul și plopii s-au ascuns,

Pescarii obosiți au adormit de mult,

Năvoade și zătoane ca zilele s-au dus,

Zbuciumul de valuri în minte îl ascult.

             XI

Neguri, neguri se adună,

Peste vale, peste deal,

Iar se iscă o furtună,

Iar războiu-i mondial.

Și din satul nostru mare

Au plecat mulți la război

Pentru-a țării apărare,

Contingente de flăcăi.

Duși au fost întâi la vale,

La Odesa și la Don.

Unii au rămas pe cale

La Țiganca somnu-și dorm.

Noi avem un ideal

Și-a fost să se-mplinească:

Sfântul nostru Sfânt Ardeal

Scos din mâna ungurească.

Mureșule, valul tău,

Înspumat și-nvolburat,

Poartă sânge de flăcău

Ce-a crescut la mine-n sat.

Mureșule, unda ta

Nu mai e clară, curată,

Sânge tânăr are-n ea,

Tulbure-i și-ntunecată.

Lupta n-a fost în zadar,

Sângele n-a curs în van,

Mutând piatra de hotar,

Ne-am luat Sfântul Ardeal.

             XII

Bate vântu, rece-i vatra,

Iarăși curg lacrimi fierbinți,

Pentru cei rămași în Tatra,

Pentru fii, pentru părinți.

Azi, drept cinstire și răsplată,

Celor mulți căzuți pe front,

Numele le-am scris în piatră,

Pe un trainic monument.

Și, în ziua de Înălțare,

Preoții, în sfânt sobor,

Pomenesc pe fiecare,

Domnul s-aibă grija lor!

              XIII

Viața cursul își urmează,

Vatra-și intră-n rostul ei,

Case noi se-ntemeiază,

Ies pe uliți alți flăcăi.

Și, odată cu cocorii,

Merg flăcăii la armată,

Brațul înarmat al țării,

An de an așa-i așteaptă.

Ei se-ntorc bărbați acasă,

Și-alte tinere fecioare

Își pun straiul de mireasă,

În tot satu-i nuntă mare.

Se ridică multe case,

Cu ferestrele spre soare,

Mai înalte, mai frumoase,

Satul nostru-i tot mai mare.

Așternut pe trei coline,

Când salcâmii dau în floare,

Un văl alb parcă se-ntinde

Peste deal si peste vale.

Din acest legendar sat,

Minți și inimi luminate

Spre oraș s-au îndreptat

Să învețe multă carte.

S-au întors unii acasă

Și, in școala noastră plină

De copii din prima clasă,

Cu mult drag le-mpart lumină.

Au ajuns alții departe

Și-au urcat pe-nalte trepte,

Chiar la Universitate

Au slujit mulți fii ai vetrei.

Și-acolo sus, la cârma țării,

Cu probleme mari de stat-

A liniștii și bunăstării-

A fost și un fiu din acest sat.

Toți și-au găsit în viață rost:

Sunt gospodari, sunt gospodine,

Sunt țării oameni de folos

Și satului i-aduc cinstire.

În cimitir somnul își dorm,

Toți moșii și strămoșii mei,

Istoria acestui loc,

În lungul drum au scris-o ei.

Satul copilăriei

Satul meu din margine de lac,

Te păstrez în suflet amintire,

Primii pași acolo m-au purtat,

De unde sunt revin mereu la tine.

Mi-e drag să merg pe ulițele tale

Cu case noi și cu mușcate-n geam,

Mi-e încă dor de-a Brateșului Vale,

Unde noi, copiii, adesea ne jucam.

Privind nostalgic la valea cea mănoasă,

Îmi pare rău că Brateșu-i mai mic;

Mergând încet din gară către casă,

Mă bucur când te văd atât de-ntinerit.

Leagăn ai fost copilăriei mele,

Prietene de joacă tu mi-ai dat,

Slovele-am deprins în clasa cu zorele,

Să cânt în vers la tine-am învățat.

Școala îmi părea cea mai înaltă

Dintre toate casele din sat,

O-ntrecea biserica preasfântă,

Azi, multe case mândre-ai înălțat.

Îmi place ritmul vieții noi,

Cu școala nouă ce-au zidit sătenii,

Mă rog să cadă blânde, calde ploi,

Ca să-ți rodească lanul, vița, pomii.

Și flori să crească pe ulița cea mare

Ce duce de la gară către sat,

Primit să fie cu pâine și cu sare,

Cel care-ți calcă-ntâia oară-n prag.

Ție, satul meu drag din margine de Brateș,

Voievodul Ștefan ți-a fost naș,

Martor ai fost la nașterea lui Rareș,

Cel care lui Ștefan i-a vost vrednic urmaș.

Nostalgie

Mă-ncearcă un sentiment nebănuit,

Când mă întorc cu trenul către casă,

Și văd cum lacul Brateș e mai mic,

Înconjurat de lanuri de mătasă.

Cobor din tren și ochi-mi vor să vadă

Plopii bătrâni cât veacul și Brateșul de ieri,

În zadar îi caut, au plecat în grabă,

S-a ascuns pădurea cu plopi tremurători.

Închid o clipă ochii și aievea eu revăd

Pădurea, lacul, stuful, copiii la scăldat;

Văzduh foșnit de păsări în mintea mea aud

Și-n zidul vechi de piatră cum valurile bat.

Simt și azi nisipul încălzit sub talpă,

Unda apei caldă cum îmi spală trupul,

Iarba mătăsoasă brațele-mi încarcă,

Toate-mi trec prin minte, nu le șterge timpul.

Văd bărcile, în zare, ce se întorc din larg,

Grăbiți pescarii, iată, pe culme pun năvodul,

Și peștii argintii neputincioși se zbat,

Când îi spală tata în apă cu minciogul.

Nuferi albi și galbeni lacu-mpodobesc,

Și-n stuful de la Spia au lișițe sălaș,

Pe-oglinda apei clară, cuiburi mici plutesc,

Pe Grindul Mare zburdă mieii la imaș.

Văd oglinda apei iarna înghețată,

Unde cu patine veseli alergam,

Nu știam ce-i frigul, și, vacanța toată,

În alai de sănii noi o petreceam.

Tot mai aud în minte al valurilor vuiet

Și freamătul pădurii cu plopi tremurători

Ce-mi încântau auzul cu-armonios duet,

Când vântul purta-n goană perdeaua grea de nori.

Trezită din visare în noul peisaj,

Mă bucur de pădurea în blocuri preschimbată,

Pe undele albastre în unduiri de lan,

Mi-e dragă astăzi valea de holde încărcată.

Adun cu drag în suflet aceste noi comori

Și le-oi purta cu mine, oriunde, întotdeauna,

Chiar dacă-n drumul vieții mă depărtez de zori

Și grea, la tâmple, mereu se-așterne bruma.

Satule, de mult te-aștept!

De ani aștept cu-atâta drag,

Ca-n ceas de sfântă sărbătoare

Să ne-adunăm cu toți în prag,

Sub cerul tău scăldat de soare.

Mulți ani au mai trecut în zbor,

De când plecați pe alt meleag,

Cu treburi și cu-al vieții rost,

Ne-am depărtat de-al casei prag.

Dar azi, ne-ntoarcem toți acasă,

În vatra cuibului dintâi,

Uitând ce griji, nevoi ne-apasă,

O clipă să fim iar copii.

Unii deja-s aproape de poveste,

Alții la tâmple argint au adunat;

Unii, cu sârg acum urcă pe creste,

Iar alții-abia să scrie-au învățat.

Rămân și locuri libere la masă,

Caci unii au plecat de timpuriu

Pe alt tărâm, pe-o scară de mătasă,

Și calea de întors ei n-o mai știu.

Bine te-am găsit, satule drag,

Îmbrăcat acum în strai de sărbătoare,

În această zi, a lunii lui Florar,

Am răspuns cu toții la chemare.

De-am lipsit mult, tu, satule, ne iartă,

Că pentru treburile țării ne-ai crescut,

Dar n-am uitat de tine niciodată,

Unde întâi lumina zilei am văzut.

Ne-a fost așa de dor de ulițele tale,

De școala unde slovele-am deprins,

Și pe tăblița neagră, purtată în ghiozdane,

Întâiul cuvânt ”ma-ma” tremurat am scris.

Ne este dor de dascălii de ieri,

Cei care lumina carților ne-au dat,

Le-aducem astăzi, calde mulțumiri,

Și ție, tinerețe, dragul nostru sat.

Și dacă unii dascăli se odihnesc sub glie,

Noi ne rugăm pios, cu lacrimă fiebinte,

Ca somnul și tărâna ușoară să le fie,

Iar Bunul Dumnezeu a noastră rugă-asculte.

Satule drag și mult întinerit,

Cum putem, oare, noi să-ți mulțumim,

Că ne-ai dat aripi și  zborul ne-ai gătit

Spre răsărit de soare și-apoi către zenit?

Ne este încă dor de Brateșul albastru,

Ce în copilărie trupul ne-a spălat,

Când încălziți de-al zilei astru,

Zgomotoși, în cete, dam fuga la scăldat.

Mulțumim fierbinte, vatră seculară,

Pentru ziua asta ce ne-ai dăruit,

Crească-ți pruncii zdraveni, cum odinioară,

Am crescut și noi ce astăzi am venit.

Ești cuvântul care pe buze tu ne stai,

Esti prima visare și primul suspin,

Nicăieri în lume nu-i în luna Mai

Cerul mai albastru și nici mai senin.

Domnul să-ți ajute, să te ocrotească,

Să-ți sporească zestrea și să-ntienrești!

Să-ți rodească lanul, ramul să-nflorească,

Vatră de legendă numită TULUCEȘTI.

Pădurea Gârboavele

E liniște deplină peste câmp,

În tainic asfințit de seară,

Prin crengi adie vântul blând,

Mângâind pădurea seculară.

Privighetoarea abia așteaptă

Să-nceapă cântul ei divin;

Pe culme luna își arată

Discul ei de aur plin.

Răcoarea nopții încet coboară,

Gârboavele se odihnesc,

Greierii cântă la vioară

Până ce zorii se ivesc.

Privighetoarea, plină de dor,

Își începe trilul ei duios;

Vântul s-a oprit și el din zbor

Și-i ascultă cântecul duios.

Valurile Brateșului.

Stau pe malul lacului albastru,

Privesc în jur: E pace peste toate,

Numai bătrânul și aprigul astru,

Cu razele-i de foc, zarea străbate.

Un nor pribeag la orizont s-arată,

El crește, tot crește, acoperă tot cerul,

Și-un vânt puternic începe ca să bată,

Valuri se-nalță, lovind puternic cheiul.

Cu putere cheiul vechi lovesc,

Apoi, în zgomot, spumoase se retrag,

Revin mai furioase, mai aprige vuiesc,

Mânate de vânt, neputincioase se zbat.

Acest vuiet este-al lacului cântec,

Uneori molcom, sau furios,

În el e o poveste, dor sau descântec,

Când mai aprig, cînd mai duios.

Alături pădurea cu plopii îi răspunde

Cu freamătul ei cel bine cunoscut

Chemând parcă ploaia să vină, să ude,

Pescarii ascunși în desisul de stuf.

Și omul pe lume-i tot val,

În lupta cu soarta, cu greul,

Dar până la urmă ajunge la val

Și râde de piedici, că omu-i ca fierul.

Noapte, la Brateș

În stufărișuri păsări s-au ascuns,

Nu mai mișcă nici  o frunză,

Satul doarme pe malul din Apus

Noaptea-ntinde vălul ei de pânză.

Pădurea de la Brateș doarme,

Plopii bătrâni de-acuma dorm,

În liniștea nopții luna răsare,

Străjer al tainicului somn.

Cu raze luna bate-n lac,

Scăldându-se-n unde,

Pe-oglinda apei plopii fac

Tremurătoare, argintate umbre.

Eu sunt un suflet ne-nțeles,

Și somnul nu mă prinde,

Gânduri multe-mi țes în vers

Cât mintea mea cuprinde.