TRADIŢIE

VIAŢA ŞI OBICEIURILE COMUNEI TULUCEŞTI

PARTICULARITĂŢI ETNOGRAFICE

Etnografia microzonei Tuluceşti nu poate fi separată de aria etnofolclorică mai largă a întregului bazin al Brateşului, zonă puternic modificată după lucrările de hidroamenajare efectuate sub regimul comunist, în primii ani de după război.

Totuşi, particularităţile satului Tuluceşti, străveche vatră românească, se pot desprinde studiind ultima monografie editată în 1997 la Galaţi, coordonată de învăţătorul Amelian Chirilă, născut şi crescut în comună.

Sub aspectul locuinţei, Tuluceştiul a moştenit de la constructorii daci bordeiul cu plan compus din 2 încăperi: tindă şi odaie, vatră cu horn lung şi masiv, cuptorul (soba oarbă).

Un al doilea tip, derivat din experienţa locuirii primului, e format din tindă, cameră (“casa mare”), odaie şi băgeacul (2/2 m). Plita, construită în horn, era prevăzută cu pirostrii. Aproape toate casele tulucenilor erau prevăzute cu o cameră lungă în spatele casei, chilerul, precum şi prispa moldovenească de lut.

Odaia avea două paturi pentru dormit şi soba oarbă.

În casa mare exista o laviţă lungă de 2 m, acoperită cu lăicer, rogojină şi prostire. Masa familială se luă la măsuţa rotundă cu 3 picioare, pe scăunele de lemn cioplit.

Casele erau învelite cu papură, cu stuf, în tehnica “solzi de peşte”.

Portul ţăranului tulucean s-a modificat datorită încrucişării a mai multor drumuri istorice şi transhumanţei încă de timpuriu, începând cu 1830. Hainele erau ţesute în casă: cămaşa din pânză era făcută în război: opincile erau confecţionate din piele de porc şi respectiv viţel pentru ţăranii înstăriţi. Stofa era ţesută numai în culori naturale, negru şi grena, alb cu preponderenţă.

La sfârşitul secolului XIX se purtau hainele bătute la piuă, atestând deja binefacerile industrializării, în paralel cu hainele “de purtat”, ţesute în casă, la război.

Vara bărbaţii purtau bete, iarna brâu, ambele ţesute în război. Secolele XVIII şi XIX au însemnat totodată şi coexistenţa portului românesc cu cel turcesc, datorită stăpânirii turceşti asupra bălţii Brateş.

Cămaşa avea guler îngust, drept, lângă gât, model în cruciuliţe, de culoare albastră. Predominau motivele geometrice, sobre, la bărbaţii în vârstă preferându-se culoarea neagră. Lungimea “cămeşei” era până la genunchi, cu mânecare lungi, cu manşeta netăiată.

Săracii purtau pieptar, o cămaşă fără spate şi fără mâneci.

Tinerii purtau cămaşă de mire, din bumbac ori borangic, cusută în alb, având mânecă lungă până la baza degetului mare, manşeta tăiată, cu canafi sau nasturi.

Femeile purtau opinci, fustă din lână ţesută în război, ie în zile de sărbătoare (borangic) sau, simplu, cămaşa obişnuită din bumbac urzit în casă. Formată din două părţi – bluză şi poale, cusute între ele, aveau un model bogat. În zilele de sărbătoare fetele satului purtau ie cusute în roşu şi negru sau cu alb, ulterior galben şi albastru. Creșteau viermi de mătase și făceau eșarfe de borangic, deosebit de fine, numai din firul a două-trei gogoși.

Primele ţesături, de tip lână, erau prostirile ţesute în vrâste având motive florale şi zoomorfe în arnici roşu şi negru. Lăicerele pentru casa mare erau ţesute în benzi colorate – roşu intens, albastru, galben şi verde, cele pentru odaie fiind ţesute în tonuri mai închise pentru a rezista mai mult timp, în degradeuri albastru şi grena. Până la începutul secolului XX s-au folosit coloranţii vegetali. Cuverturile pentru patul din casă mare erau simple, fără alesături. Predominantă era culoarea roşie, devenită tradiţională în zona Brateşului, îmbinată adeseori cu negru.

Motivele florale şi zoomorfe de pe prostiri şi ştergarele de nuntă prezentau câinele, calul, cocoşul, leul şi fata singură, în postură statică, verticale, imitând realitatea. Era bine reliefat arborele vieții.

În perioada interbelică s-au folosit cusăturile cu motive zoomorfe in mișcare, în culori predominant roșu, spre deosebire de Ardeal unde în cusături predomina negrul. Majoritatea prostirilor și ștergarelor erau țesute cu fir de lână tors prin mărgică, ceea ce le conferea o frumusețe deosebită și o asemănare cu borangicul.

Cusăturile având motive florale înlănţuite, spicul de grâu, păunul, hora, precum şi pomul vieţii reprezintă o specificitate demnă de luat în seamă în zona de Sud a Moldovei, aceste ţesături fiind unice în întregul areal folcloric românesc. Muzeul sătesc constituit de învăţătorul Amelian Chirilă găzduieşte numeroase exemplare vechi de ştergare şi prostiri de pat şi de culme, cusute cu o artă desăvârşită, modele stilizate ieşite din mâna unor autentici creatori populari. Patrimoniul acestui mic muzeu este inestimabil şi se cere conservat cu dragoste şi grijă.

După război în întregul spectru al ţesăturilor populare tulucene se instalează, ca pretutindeni în judeţ, policromia şi realismul naiv al motivelor.

Din perspectiva obiceiurilor, Tuluceştiul nu reprezintă o puternică vatră folclorică, în primul rând datorită proximităţii marelui oraş port Galaţi, precum şi a intersecţiei mai multor drumuri istorice din şi spre Muntenia, Basarabia şi Ucraina.

Sub aspectul obiceiurilor de iarnă în Tuluceşti au circulat colinde de bătrâni, bine reprezentate, colinde de tineri căsătoriţi (însurăţei), colinde de fată mare, fericean, colindă pentru copiii tinerilor căsătoriţi, colindul mare, plugul mare, pluguşor pentru tineri, Doamnele, joelul mic, precum şi cântece de stea şi jocul caprei. Vălăretul se făcea în toate cele 3 zile ale Crăciunului precum şi în ajunul Anului Nou şi purtau numele de Moşoi. Jocurile cu măşti completau spectaculos panoplia tradiţiilor de Crăciun şi Anul Nou şi făceau ca horele satului să fie şi mai îndrăgite în această perioadă. Dacă măştile din perioada Crăciunului (solstiţiu de iarnă şi noaptea cea mai lungă) aveau o tematică sumbră, rostul lor apotropaic, de alungare a duhurilor care se interpuneau în calea cultului solar al strămoşilor noştri, fiind destul de evident, în ajunul Anului Nou aceste forme expresive populare simbolizau binele, pâinea şi bunăstarea domestică a întregii comunităţi (în trecut anul nou civil roman se sărbătorea în martie, la începutul primăverii).

Legat tot de Anul Nou, colocăritul sau vălăretul constituia un obicei complex, de integrare a tinerilor adolescenţi în comunitatea flăcăilor şi fetelor de măritat, centrat pe hora satului ca formă oficială de acceptare şi de intrare în viaţa adultă.

În viaţa comunei Tuluceşti un loc foarte important îl ocupa sfatul bătrânilor, organizat în ziua de Sf. Arh. Ştefan sau o altă zi până la Anul Nou şi care cuprindea pe primii 10-15 bătrâni din sat cu prestigiu precum şi 2-3 gospodari tineri. Această veche modalitate de autoreglare a unei comunităţi rurale, închise, punea în  discuţie comportamentul şi viaţa unor consăteni, bărbaţi şi femei deopotrivă, care au avut în cursul anului abateri grave de la normele morale şi cutumele ţinutului, chemându-i în faţa sfatului şi fiind mustraţi, spre a se îndrepta în viitor.

 Clăcile în Tuluceşti au cunoscut aceeaşi dezvoltare ca şi în alte comune din zona Covurlui, în special în timpul iernii. Şezătorile purtau tot numele de clăci, diferenţa constând în faptul că sătenii veneau  cu propriul lor lucru, în special lână de tors, porumb de curăţat, etc. Ambele forme s-au stins în preajma celui de al doilea război mondial. Claca vălăretului, prin care un tânăr adolescent căpăta dreptul să se prindă în horă şi devenea flăcău de însurătoare, păstrată până în  preajma încheierii colectivizării, reprezenta o formă specială de manifestare, amintind de un arhaic ritual iniţiatic.

 Dintre obiceiurile de vară se desprinde Caloianul, practicat în mod cu totul special în Tuluceşti, în 2 zile distincte cu aceeaşi simbolistică şi având acelaşi ritual, de preferinţă în săptămâna luminată.

 Referitor la riturile de trecere, comuna a păstrat până târziu iertăciunea pe care o spunea un sătean în faţa naşilor şi a mirilor, ca o formă de expunere pseudo-baptismală comunitară prilejuită de nuntă ca naştere din nou precum şi cântecul de priveghi “Zorile”, intonat de o parte şi de alta a sicriului de către bărbaţi şi femei, în secvenţe rituale riguros delimitate.

 În general, originalitatea artei populare şi a obiceiurilor comunităţii tulucene din zona inferioară a Prutului rezidă tocmai în preluarea, dar şi prelucrarea, sublimarea diferitelor izvoare de creaţie populară apărute în zonă, îmbinate armonios de-a lungul sutelor de ani cu moştenirea ancestrală a membrilor acestei comunităţi, unică faţă de tot ce se află în împrejurimi, trebuind, astfel, consemnată, atestată şi conservată pentru viitor.

Grupul folcloric “Rapsozii Brateşului” Tuluceşti

Activitatea culturală are tradiţie la Tuluceşti.

 Cu peste 50 de ani în urmă, la petrecerile tulucenilor se auzeau strigături ca: “Jos în lunca Prutului/ Pasc oile-Ardealului”, “Jos la Prut la Tuluceşti/ Vin ciobani ardeleneşti” ceea ce denotă că şi cântecul de la Tuluceşti are asimilări din vechea transhumanţă. Un  act din arhivele comunei din anul 1893 arată că învăţătorul Antoniu Georgescu “ştia să cânte cu vioara şi făcea coruri cu elevii şi adulţii”. În anul 1938, un grup de 10 studenţi din Iaşi şi Bucureşti au făcut o cercetare socială în Tuluceşti şi “organizau şezători şi coruri cu tinerii”.

 La 27 martie 1940 are loc la Tuluceşti “Prima Conferinţă Administrativă a judeţului”, la care au participat toți primarii din județ, când s-a prezentat un amplu program format din dansuri, coruri şi recitări. Artiştii au fost recompensaţi cu 500 de lei şi 10 costume populare din fondurile particulare ale prefectului. În anul 1951 comuna primeşte premii, diplome şi o plachetă de bronz pentru “merite deosebite în activitatea culturală”  în urma cărora organizează prima serbare populară.  

În 1963, în colaborare cu secţia piscicolă se organizează la malul Brateşului un festival la care au participat formaţii din comunele din jur, precum şi formaţii artistice profesioniste şi de amatori din Galaţi. În ianuarie 1991 grupul folcloric este invitat la “Zilele Eminescu” şi la punerea pietrei de temelie a bisericii din Slobozia Mare din Republica Moldova. Începând cu anul 1998 se reiau serbările câmpeneşti “La stâna din deal”, iar din anul 2002 se organizează sărbătoarea satului sub denumirea “Toamna la Brateş”. La sugestia bătrânului Ioniţă Bratu, începând  cu anul 1996 bătrânii reîncep şi învăţarea vechilor colinde din Tuluceşti (interzise în anul 1956) şi care în anul 1997 au obţinut Marele Premiu în cadrul Festivalului de Datini şi Obiceiuri “Tudor Pamfilie”. Colindele din Tuluceşti au fost elogiate la “Festivalul de colinde” organizat de Primăria Capitalei în decembrie 2002. În cadrul judeţului au participat la festivităţile de la Piscu, Braniştea, Roşcani şi la “Ziua Eroilor” la Galaţi, iar în ianuarie 1991 au fost invitați la „Zilele Eminescu” din Slobozia Mare – Republica Moldova.

Majoritatea colindelor din Tulucești, cu un pronunțat caracter educativ, istoric și religios, au fost publicate cu text și note muzicale. Ultimul colind scos din cenușa uitării de către bătrânii Bratu Ioniță și Pintilie Severin, ”La lin la fântână”, este, și acesta, legat de istoria acestor locuri. Repetatul cuvânt ”prujește” vine din limba ucraineană, înseamnă ”a încânta”, ”a glumi”, și arată preocupările comune și interferența între obiceiurile populației din zonă.

           

La lin la fântână

Lerule, la lin la fântână,

La colț de grădină,

Lerule, e-o fată frumoasă.

Lerule, e-o fată frumoasă,

Cu sprânceana trasă,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, cu sprânceana trasă,

Cu geana sumeasă,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, dar cine-mi prujește,

Gheorghe-un frate-al nostru,

Lerule, fecioraș de Crai.

Lerule, fecioraș de Craiu,

De pe acest plaiu,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, ei  mâna dădură

Și se sfătuiră,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, cu mâna pe roată,

Apă ca să scoată,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, apă din fântână

Ei linul umplură

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, busuioc luară,

Mănunchi îl făcură,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, snop de busuiocu,

Puse la un locu,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, și mi le păstrează

Pân- la Bobotează,

Lerule, când preoți botează.

Lerule, când preoți botează,

Lumea-ncreștinează,

Lerule, prujește, prujește.

Lerule, când preoți botează,

Sfințesc tot pământul

Și pe noi de-a rândul.

În prezent, sub îndrumarea învăţătorului Amelian Chirilă ”Rapsozii Brateșului” pregătesc cântece cu pronunţat specific local, lăsate moștenire de Steriana Bratu.

Dor de Brateș

Foaie verde fir mohor,

Brateșule, mult mi-e dor,

De valul și unda ta,

Cum mi-e dor de maică-mea.

Mi-e dor de nisipul tău,

Cum mi-e dor de tatăl meu.

Foaie verde fir ș-o fragă,

Brateșule, apă dragă,

Dor îmi e de iarba ta

Cum mi-e dor de sora mea.

Dor îmi e de stuful tău,

Cum mi-e dor de frate-meu.

Foaie verde fir negară,

Bate vântul către seară

Și oriunde eu m-aș duce,

Dor de Brateș îmi aduce.

Și pe ploaie și pe vânt

Valurile să le-nfrunt.

Hora de la Tulucești

Joacă-n horă mare, fete și flăcăi,

Jos la Moș Mardare horă ca la noi.

Chiuie Vasile, strigă ca la Tulucești,

Să se-audă-n vale, pân- la Giurgiulești.

Țineți hora mare, să mă prind și eu,

Dă mâna Ioane, joacă măi flăcău.

Asta-i hora mare, horă mândră ca la Brateș,

Fata-i ca o floare, iar flăcău-i oacheș.

Vin-Țață Marie, să privești la horă,

Să-ți alegi din fete, mândrețe de noră.

Joacă-n hora mare, joacă, joacă fără frică,

Zi-i măi lăutare, chiuie Costică.

Asta-i hora mare, horă mândră ca la Brateș,

Fata-i ca o floare, iar flăcău-i oacheș.

Romanța Brateșului

Prin negura cea deasă,

Eu Brateșul mai văd

Cu valea nisipoasă

Și culmea cu năvod.

Ca niște păsări negre

Vin bărcile din larg,

Pescarii râd în ele,

Vânjoși la rame trag.

Cu pește-s pline toate,

Argint cules din val,

Pierdute sunt în noapte,

Nu mai ajung la mal.

Căci timpul iute zboară

Și totu-i amintire,

Tristețea mă-nconjoară

Când îmi aduc aminte.

Năvoade și zătoane

De mult sunt în amurg

Și zbuciumul de valuri

În minte-l mai aud.

Și bărcile și lacul

Și plopii s-au ascuns,

Pescarii își dorm somnul,

Se odihnesc demult.